Pentru că avem multe de spus!

.

Hola! Cómo estás?


 

Aurel Csato

Aurel Csato

Știu! Pare că am dat uitării ceea ce-i acasă. Pare că nu-mi mai pasă, însă nu e chiar așa. Voiam să nu-mi mai pese, însă fiecare cuvânt scris sau rostit în limba română îmi aduce aminte instant de unde sunt și ce am de îndeplinit. Dar cum vă ziceam și în articolele precedente, sunt într-un concediu în care, pentru prima oară în viața mea, nu mai simt apăsarea de acasă. Oarecum. Pentru că se pare că-i deja întipărit în firea noastră să ne pese de capra celuilalt.

Aceleași metehne pot fi observate în comportamentul alor noștri confrați, chiar și pe o insulă exotică. Ai putea spune că atmosfera dăruită de un asemenea loc ar putea să-ți îmbuneze sufletul și să-ți relaxeze mintea, mult prea haotică în a mai gândi normal și coerent. Dar nu e chiar așa. Altfel nu-mi explic cum se poate să avem abilitatea excelentă de a găsi nod în papură la orice, de a nu fi mulțumiți sau bucuroși, când în jur ești invadat de frumuseți dintre cele mai exotice, la propriu. Cam asta ar fi atmosfera dintre oameni, și dintre noi, românii. Sunt totuși și oameni care știu că venirea lor aici nu este și nici nu trebuie să fie o experiență grea și anevoioasă. Știu și au înțeles că, e păcat să te pierzi în detalii care nu contează și care vor fi uitate instant în momentul în care avionul decolează spre casă. În acel moment îți poți face bilanțul.

M-am bucurat sau m-am plâns? Am trăit prezentul sau am lăsat mintea, din nou, să-mi pretindă și să-mi facă viitorul? Oricum, un lucru e cert. Indiferent unde am fi, habar n-avem SĂ FIM! A fi mereu nemulțumiți de ceva, de orice, oricând, e normalul fiecărei zile. Doar că zilele fac parte din viață și viața se scurge instant, cum ai pocni din degete. Și tot instant, o negăm și o trăim cu griji, durere și suferințe de tot felul. În ultima vreme, numai cu ele. Și le mai și ducem cu noi peste tot. Mai mult, atentăm ca niște teroriști la starea de bine și la bucuria oricui ar îndrăzni să și le manifeste. E blasfemie să zâmbești, să râzi, să te bucuri. Iar cine se face vinovat se așa ceva ceva, sigur e drogat și merită să i se taie capul. Suntem supărați și nu ne e ciudă din cauza asta. Mai degrabă purtăm ciudă celor care sunt fericiți. Motive să fim nefericiți găsim câte vrem. Suntem antrenați pentru asta.

Motive ar avea și dominicanii, oamenii locului. Și ei muncesc, și ei au de întreținut familii și de hrănit copii, de cele mai multe ori, în condiții nu foarte avantajoase și pe niște bani comparabili mai puțini. Condiții aprige și aici, în ciuda climatului și peisajului tropical. Dar am observat la ei ceea ce noi pare că am pierdut: zâmbetul și vorba bună. Și uite așa ziua devine bună și viața mai ușoară. Munca nu mai e o corvoadă și parcă nici Soarele nu mai arde cu atâta căldură. Și câte lucruri am avea de învățat de la un “Hola” spus mereu cu zâmbetul pe buze, urmat aproape întotdeauna de întrebarea “Cómo estás” ? Vă spun eu! Multe. Așa învățăm să trăim… cu zâmbetul pe buze. Altfel, noi nu trăim. Mai degrabă rezistăm.

crab1P.S. Acum câteva zile am făcut una dintre cele mai lungi plimbări de când sunt aici. Am luat linia plajei, am ales partea dreaptă și dus am fost. Mi-am dat seama de distanța parcursă abia la întoarcere, când genunchii mei scarțâiau de durere iar Soarele făcuse din mine unul de al locului. La fix pentru mine, căci să fiu tuciuriu e una din marile bucurii ale vieții. Însă altceva vreau să vă spun. De fapt, să vă arăt. În drumul meu l-am întâlnit pe Cucu Bau, un crab fantomă sau Atlantic Ghost Crab, o vietate care, pur și simplu, te lasă fără cuvinte. Nu vrei decât să o admiri și să o lași să-ți ofere una din cele mai mișto ședințe foto. Și chiar părea a fi un adevărat profesionist. S-a lăsat pozat și filmat în toate pozițiile și din toate părțile, oferindu-mi cele mai sincere imagini de până acum.

La fel ca oamenii locului: bucuros că drumurile ni s-au intersectat!




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *