Cristina Cornilă: În primul rând felicitări, domnule Cornel Teulea, pentru premiul Opera Omnia pe care Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor vi l-a acordat pe 12 decembrie a.c.
Cornel Teulea: Mulțumesc pentru felicitări, mulțumesc și pe această cale Juriului de premiere din acest an al Filialei Sibiu a USR pentru premiul acordat.
C.C.: Câte premii ați obținut în calitatea de dramaturg până acum?
C.T.: Acesta este al patrulea. Plus o nominalizare la Premiul Național al Uniunii Scriitorilor din România care echivalează cu un premiu. Așa se spune. Minus recompensa financiară, se înțelege.
C.C.: Scrieți pentru premii?
C.T.: În niciun caz, dar atunci când le primesc nu le refuz.
C.C.: Pe care îl considerați cel mai important dintre ele?
C.T.: Toate au fost importante. Fiecare a însemnat o recunoaștere a valorii scriiturii mele, juriile fiind alcătuite din scriitori reprezentativi în literatura română contemporană ca o garanție a obiectivității deciziilor luate. Fără îndoială că juriile sunt și contestate, dar, de regulă, de cei care se cred nedreptățiți. Da, strugurii au devenit acri și pentru vulpile care cu chiu cu vai ajung la ei.
C.C.: Prin ce se deosebește totuși ultimul premiu obținut de toate celelalte?
C.T.: Premiul Opera Omnia se acordă pentru întreaga activitate a unui scriitor. În ce mă privește, premiul acesta este recunoașterea calificată a unei activități teatrale care se întinde pe fix cincizeci și trei de ani. Am început să scriu teatru în 1970. O paranteză: Nu am scris de la bun început teatru, ci altceva. Poezie, proză. De altfel am și debutat – debut absolut – cu poezie în revista liceului Radu Negru, Alfa, condusă de domnii profesori Cornel Moraru și Ionel Mihali. Asta a fost prin 1968, dacă mai țin bine minte. Dar să știi că nu eram mulțumit de mine, de ceea ce scriam și cum scriam. Mi se părea că nu am o voce distinctă și suficient de personală în poeziile mele așa cum avea prietenul meu de atunci și de acum, Marian Dopcea. Poet în adevăratul sens al cuvântului. Poezie mare scrie Marian Dopcea. Eu scriam cu speranța că voi găsi într-o bună zi timbrul acela poetic original, personal fără de care nu ai ce căuta în literatură. Te poți duce la cârciumă, pe stadion, pe Google, pe bloguri sau pe unde mai vrei tu dar nu în literatură.
C.C.: Ce s-a întâmplat în 1970?
C.T.: A apărut piesa Iona a lui Marin Sorescu. Am citit-o, eram student la Cluj. După lectură mi-am zis că asta este! Pot scrie la fel, adică genul acesta literar – teatrul – mi se potrivește sută la sută. Citisem teatru și până atunci, firește, numai că nu avusesem niciodată revelația produsă de Iona. Am scris apoi un text scurt cu titlul N-am vrut domnule Jean-Paul Sartre… Astăzi îl citesc pe Oliver Py, marele om de teatru francez contemporan (n. 1965), care face din Jean-Paul Sartre personaj de teatru! Eu am făcut asta când Py avea 5 ani! Redactorul unei reviste literare căruia îi încredințasem textul cu Sartre personaj s-a speriat. Mi-a spus cât a putut el de serios și de ferm: „ Nimeni n-o să te publice vreodată cu chestii din astea!” N-a fost profet, a fost doar un om al regimului comunist care m-a cenzurat sistematic în perioada 1970-1990, dar eu n-am încetat să scriu. Există o excepție: revista Vatra din Târgu-Mureș a reușit după o tentativă eșuată în 1983 sau ‘84 – încheiată cu o măsură dură luată de cenzură împotriva revistei – să mă debuteze cu câteva fragmente din piesa Casa de pe colină. Redactorul șef al revistei era domnul Cornel Moraru (fost profesor la Radu Negru, mentorul meu din liceu), iar redactorul care a crezut și crede în teatrul meu ca nimeni altul a fost Ion Calion. De altfel piesa mea s-a numit Paragina, dar Ion Calion mi-a propus să-i schimb titlul pentru că altfel cenzura mă va scoate din nou din revistă. Pentru că eu n-aveam un titlu de schimb, Calion i-a zis Casa de pe colină și așa a rămas. Nu știu prea bine de ce, dar până acum n-am inclus piesa aceea în niciun volum de-al meu.
C.C.: Și după Revoluție cum a fost?
C.T.: Înainte de a-ți răspunde la întrebarea aceasta mai am ceva important de adăugat cu privire la perioada comunistă și teatrul meu. Este vorba de piesele puse în scenă de mine cu trupa de teatru pe care am înființat-o în liceul Radu Negru în 1984. Am mai spus-o cu diverse ocazii, dar nu pot să nu o repet: am înființat trupa la solicitarea fostului director al liceului, domnul Horațiu Judele. Am denumit formația Drama 84, cu totul nepotrivită, ca să nu zic subversivă, pentru regimul politic și ideologia lui de atunci. N-am avut încotro și am renunțat la denumire, dar am reluat-o ori de câte ori a fost cazul după 1990 și sper că cei care vor continua să facă teatru în Radu Negru să păstreze numele acesta pentru că are o istorie în spate. Drama 84 a fost o trupă de elevi-actori formidabilă, care timp de șase ani (refăceam sau completam trupa din doi în doi ani) a încântat cu spectacolele noastre generațiile lor de spectatori pe oriunde a avut prilejul să joace, și, mai mult decât le-a încântat, le-a marcat conștiințele. Atunci mi-am pus în scenă piesa Ștopica. Spectacolul a șocat. A primit la Festivalul de Teatru pentru elevi de la Brașov (1985) Premiul special. Președinta juriului, o tânără de la București – școlită cu siguranță prin alte locuri decât pe la școlile de partid – ce reprezenta UTC-ul, mi-a spus în particular, spre cinstea și onoarea ei: „ Domnule profesor, ce ați făcut dumneavoastră cu acești copii nu s-a mai făcut, eu n-am mai văzut așa ceva în țară. Dar, vă rog să mă credeți, nu vă pot acorda premiul I care v-ar da dreptul să participați la finala de la Baia Mare. Mi-e frică! Vă rog să mă înțelegeți!” I-am apreciat sinceritatea și i-am strâns mâna în semn de semisolidaritate morală. Al doilea spectacol după o piesă de-a mea s-a numit Cenaclul. A fost în 1986; premiera la Casa de Cultură. Dumnezeule! Numai pe subiectul acesta pot vorbi enorm de mult. Și ar merita. Mă voi limita însă la atât: în timpul spectacolului cineva din juriu a propus să se tragă cortina. Pe scenă se striga criminalii, criminalii! în aplauzele frenetice ale celor aproximativ 600 de adolescenți, tineri de la toate liceele făgărășene. Spectacolul n-a fost oprit pentru că președintele juriului – un om de cultură de la Brașov – a considerat că o asemenea măsură va scoate spectacolul de pe scenă în stradă. După spectacol mi s-a comunicat – oficial – că Cenaclul nu se va mai juca niciodată. Tot atunci mi s-a interzis să-mi mai pun în scenă propriile piese de teatru. După un timp a urmat o anchetă în urma căreia nimeni n-a putut dovedi că acțiunea piesei se desfășoară în Republica Socialistă România, iar eu am scăpat ușor datorită unei idei scenice salvatoare pe care mi-a dat-o prin telefon de la Brașov prietenul Vasile Gogea – scriitor cu o inteligență formidabilă – cu o seară înainte de premieră. După 1989 m-am bucurat de libertatea câștigată în timpul Revoluției din decembrie. Am publicat la edituri prestigioase din Cluj- Napoca, București și Bistrița opt cărți de teatru, jumătate din ele premiate după cum am precizat la începutul interviului. Toate, dar absolut toate cărțile mele s-au bucurat de cronici și analize pertinente, favorabile, unele chiar elogioase din partea unor critici literari, critici de teatru și teatrologi de prestigiu, precum Ion Calion, Cornel Moraru, A.I. Brumaru, Mircea Ghițulescu, Claudiu Groza, Constantin Paraschivescu și alții. Regizorul de teatru Gavriil Pinte – prieten vechi și un intelectual autentic – pune în undă cu mult succes la Teatrul Național Radiofonic (Radio România Cultural) piesele mele Nunta, în 2003 și La început roșu, galben și albastru, apoi roșu și la urmă gri, în 2018. Regretatul om de cultură și poet belgian Eugene Van Itterbeek îmi pune în scenă – de fapt într-un spațiu neconvențional – piesa Întâlniri pe muchie de cuțit (personajele fiind Camus și Cioran) cu doi studenți de ai săi de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, în 2002. La rândul meu continui cu trupa Drama 84 să-mi pun în scenă în fel de fel de spații și locuri o serie de texte printre care Doamna Bovary și psihanalistul, Heraclit și potăile, Copoiul care a ratat Bremenul, Ultimul Heidegger și Visul rău. Am să mă opresc aici deși în cei cincizeci și trei de ani dedicați teatrului – la concurență cu omul de la catedră – mai sunt lucruri de spus.
Trupa Drama 84. Un spectacol cu piesa Copoiul care a ratat Bremenul, spectacol dat la Academia Mănăstirii Sâmbăta în perioada 2007-2008
C.C.: Este limpede că teatrul ocupă un loc de prim ordin în viața dumneavoastră. Puteți să ne spuneți ce este el, teatrul, pentru dumneavoastră?
C.T.: Aș prefera să-ți spun ce nu este teatrul.
C.C.: Vă rog!
C.T.: Pentru mine teatrul nu este amuzament, distracție, loc unde să-ți omori timpul pentru că te plictisești, sală de joc unde te duci ca să asculți și să vezi lucruri pe care le detești în propria-ți casă, nu este modă, nu se poartă precum jeansii și cămășile, nu este comerț, nu este afacere a unor grupuri și grupuscule, nu este dictatura regizorului, nu este non-literatură, nu este corect politic, nu…
C.C.: Nu aveți și o afirmație la dumneavoastră?
C.T.: Bine, fie și o afirmație. Teatrul este cel care mi-a oferit șansa să-mi păstrez verticalitatea și demnitatea umană refuzând orice compromis posibil indiferent de epoca în care am trăit. Teatrul este Artă majoră, preocupată de problemele fundamentale ale existenței: grija, neliniștea, angoasa, existența către moarte de care vorbește Heidegger – pe urmele lui Kierkegaard – atunci când definește existenta autentică, opusă pierderii de sine în masa anonimă, eul dizolvându-se în celălalt (ceilalți) sub dictatura convențiilor de toate tipurile. S-a spus, pe bună dreptate, că piesele mele sunt viziuni infernale asupra lumii, a căderii și degradării condiției umane trăite mai degrabă parodic decât elegiac. În piesele mele omul trăiește o apocalipsă grotescă și absurdă pentru că, printre multe altele, s-a îndepărtat înspăimântător de mult de Dumnezeu și de Iisus Cristos. Țin să adaug: în teatrul meu există câte un personaj – principal sau secundar, uneori colectiv – care nu și-a pierdut rădăcinile religioase și metafizice. A se vedea, de pildă, personajul Albert din ultima mea carte (piesă) Printre bufnițe.
C.C.: Care este raportul dintre realitate și ficțiune în piesele dumneavoastră?
C.T.: În fiecare dintre piesele mele raportul se schimbă. Există însă o constantă: imaginarul, ficțiunea sunt preponderente. Realul însuși se re–teatralizează. Un scriitor nu cred că trebuie să povestească în scrierile lui întâmplări reale, lucruri care s-au întâmplat cu adevărat ci, ne spune Aristotel în Poetica, „ lucruri putând să se întâmple (s. m.) în marginea verosimilului și ale necesarului.” Deci, eu pornesc mai mereu de la câte o imagine sau întâmplare reale, de la câte o figură umană reală pe care apoi le convertesc în ficțiune, într-o poveste imaginară care, în final, devine la rândul ei reală.
C.C.: Tragedia greacă a avut vreo influență asupra teatrului dumneavoastră? Sofocle, de pildă?
C.T.: Toți autorii pe care i-am citit și/sau studiat m-au influențat cu câte ceva. Critica literară a găsit în teatrul meu influențe din Kafka, Samuel Beckett, Eugen Ionescu, George Orwell. Sunt flatat, evident. Și lumea lui Sofocle este una infernală dar din alte motive decât cele cu care se confruntă personajele mele. Lumea teatrului lui Sofocle este tragică și infernală pentru că omul nu se poate sustrage destinului implacabil, zeii înșiși fiind neputincioși în fața lui, a destinului. Eu văd problema altfel. Dumnezeul meu – Dumnezeul creștin – nu este orb precum Destinul lumii lui Sofocle, nu este o forță fatală, ci una izbăvitoare. Oedip nu poate alege cu adevărat. Personajele mele o pot face, și dacă n-o fac nu-i vina lui Dumnezeu… În piesa mea Torcătoarele și Dumnezeu cel bun, apărută anul acesta, Cioran – personajul principal – îl ridiculizează pe Jupiter și se războiește cu torcătoarele care controlează destinele tuturor conform mitologiei greco-romane. La noi la români ele, torcătoarele, se numesc ursitoare. Cioranul meu nu este o victimă a lor, a torcătoarelor, ci a propriei alegeri. El își conștientizează alegerea eșuată în replica următoare: „… Dumnezeu era o soluție și nu se va găsi niciodată una la fel de mulțumitoare.” (pag. 46).
Te rog, nu veni cu o altă întrebare pentru că n-am epuizat răspunsul la cea pe care tocmai mi-ai pus-o și este important de adăugat cu privire la Antichitatea greacă faptul că în toate piesele mele – există totuși câteva excepții – respect cu strictețe regula aristotelică a celor trei unități: de loc, de timp și de acțiune. Numai că regula asta nu este a lui Aristotel ci a autorilor tragediilor antice Eschil, Sofocle și Euripide. Aristotel n-a făcut altceva decât să identifice „unitățile” enumerate în textele dramaturgilor antici greci. Prin urmare, unitatea de loc, de timp și de acțiune pe care o practic în teatrul meu provine din Antichitatea greacă. Ba am făcut și un personaj din marele filosof antic grec Heraclit în piesa minut Heraclit și potăile. Revin însă la Aristotel pentru încă o precizare. Am spus că regula celor trei unități se găsește în tragedia greacă, prin urmare Stagiritul a pornit de la textul dramatic pentru a-și formula principiile estetice. Ei bine, astăzi, din păcate, în teatrul de mai pretutindeni, deci și în cel românesc, lucrurile stau pe dos din păcate. Niște domni și doamne – ca să nu fiu incorect – cu nu se știe sigur cu ce autoritate, au înființat școli sau ceva de genul lor, și-i învață pe doritori, mai ales pe cei cu bani, cum să scrie teatru, cum să devină dramaturgi și dramaturge (sic!). După regulile și normele lor, desigur, mai mult sau mai puțin estetice și aproape deloc axiologice. Cursanții sârguincioși se conformează ca niște studenți conștiincioși și sunt numiți la țanc de presă – presa lor, desigur – dramaturgi și dramaturge (sic!) de succes, oameni de teatru notorii etc. etc. Doamne ferește, nu vreau să absolutizez, există, sigur, valori autentice contemporane care au urmat Institute, Academii etc. de Teatru dar, în opinia mea, sunt ceea ce sunt – valori reprezentative – adică Artiști, nu pentru că au trecut pe la respectivele școli, ci pentru că s-au născut cu darul și harul teatrului în ei. Ceilalți nu sunt decât meșteșugari.
C.C.: Există o tendință în teatrul contemporan? Care este aceea?
C.T.: Tendință? Păi să-ți spun un lucru de care nu mă îndoiesc cu privire la tendința teatrului. Louis Jouvet, director de teatru și om de teatru complet, avea obiceiul ca după repetiții să stea de vorbă cu actorii, cu cei implicați în producerea unui spectacol. Într-o zi îi intră în birou Pierre Renoir, fiul mai mare al celebrului pictor impresionist francez, Pierre Renoir. Jouvet îl întreabă direct: Care crezi că este tendința în teatrul de azi? Renoir: Ce te interesează? Jouvet: Mă întrebă lumea și trebuie să răspund. Renoir: Ce fel de oameni sunt? Jouvet: De cea mai bună calitate. Renoir: Atunci spune-le să aibă răbdare cincizeci de ani și vor afla singuri răspunsul. Jouvet: Nu pot, oamenii vor un răspuns imediat. Renoir: Atunci spune-le că nu știi răspunsul. În schimb le poți spune de unde vine teatrul. Jouvet n-a mai apucat să-i pună altă întrebare pentru că Pierre Renoir a ieșit pe ușa. A revenit după un timp și l-a găsit pe Jouvet dus pe gânduri. Renoir: Ce ai? Jouvet: Chiar crezi că noi nu inventăm nimic? Renoir: Nimic. Doar ducem mai departe. Continuăm, nu inventăm. Jouvet: Ce înțelegi tu prin a inventa? Renoir: Să-i negi pe toți cei de dinaintea ta. Jouvet: Nu, asta nu mă caracterizează. Renoir: Atunci mai adaug: a inventa mai înseamnă să-i negi pe toți care vor veni după tine. Genial răspunsul. Sunt tentat să spun când a avut loc acest dialog dar mă abțin pentru a-l lăsa pe cititor să se pronunțe cu privire la actualitatea răspunsului fără să-l influențez, fie și cu date obiective ce țin de istorie.
C.C: La ce scrieți acum?
C.T: La o piesă care se numește Ahile în lanul de secară.
C.C: Este o comedie cumva?
C.T.: O comedie care se convertește în tragedie. Ca și Printre bufnițe, ca multe alte piese de-ale mele.
C.C.: Ați dori să vă mai întreb ceva?
C.T.: Nu, mulțumesc.
C.C.: Eu vă mulțumesc pentru acest al doilea interviu acordat ziarului Salut Făgăraș.
C.T.: Și eu îți mulțumesc pentru întrebările adresate. Și vreau să le transmit cititorilor ziarului Salut Făgăraș, ca de altfel tuturor făgărășenilor, o urare: Nașterea lui Hristos să vă fie de folos! La anul și la mulți ani!
C.C.: Vă mulțumesc și în numele lor.
Foto: arhiva personală a scriitorului Cornel Teulea (de la decernarea premiului Opera Omnia și cu trupa de teatru pe care a înființat-o).
