Pentru că avem multe de spus!

.

Pomul Vieții


Aurel Csato

Aurel Csato

Vreau să vă spun o poveste de când eram mic.

În fiecare an, la începutul lunii iunie mă cuprindea mereu cea mai mare bucurie: se termina anul școlar și puteam pleca la bunici spre a-mi recupera libertatea deplină pierdută în timpul anului școlar și spre a descoperi adevăratele comori ale vieții. Nici bine nu suna ultimul clopoțel că eram deja în Ohaba, unul din fascinatele saturi din Țara Făgărașului, locul copilăriei mele. Și ca la orice început de iunie, teiul e în floare și abia așteaptă să fie cules. Evident că pentru fiecare dintre noi, să-ți faci proviziile de ceai pentru iarnă era prima provocare cu care începeam vacanța de vară. Și uite așa nu scăpa niciun tei neatins de micile noastre toporiști și oricât de puține crengi le-am fi lăsat, ei tot își reneneau și ne ofereau an de an, parcă tot mai multe flori și parcă din ce în ce mai înmiresmate. Însă într-un an am mers puțin prea departe. Dintr-o lăcomie nejustificată și manipulați de propriul teribilism, un pom întreg ne căzu victimă.

Și cum o astfel de crimă nu poate avea loc fără complicitatea unui alt tovarăș de joacă, treaba a fost foarte simplă. Ne-am dotat cu un fierastrău mai mare decât noi și ne-am ales poate cel mai bogat tei din sat. Dezavantajul lui a fost că era pe marginea răului iar trunchiul mult prea subțire nu prezenta garanția că dacă ne vom cațăra în el, va rezista greutății unor copii de nici 12 ani. Nici măcar femeia căreia îi aparținea teiul, nu a avut vigilența și nici puterea pentru a stopa o asemenea crimă. În nicio oră, tânărul copac a fost pus la pământ fără nici cea mai mică remușcare. Eram atât de siguri că facem ceea ce trebuie, încât singurul rezultat care conta era câți saci cu tei vor avea de cules bunicii noștri.

Evident că la partea cea migăloasă nu lua parte niciunul dintre noi și toată povara cădea în mâinile bunicilor. Și vai, săraca femeie care s-a trezit că umbra ei de la poartă a dispărut odată cu teiul, la care ținea foarte mult. Și iată că au trecut anii și n-am mai tăiat niciun copac. Mai mult, între timp am mai și plantat câțiva, spălându-mi astfel din păcate. Dar ce reise din această poveste. Că încă de pe atunci am înteles importanța copacului în viața noastră. Cu toții avem o relație mai apropiată cu un copac sau mai mulți copaci. Eu îi numesc copaci sau pomi ai vieții, indiferent de soiul sau zona în care cresc. De ce? Pentru că ei oferă suflarea vieții. Pomul Vieții simbolizează aspectele de hrănire a vieții, o hrănire atât la nivel fizic, cat și spiritual.

30074891_2392663174092963_762206452_oPrin crengile sale, el se întinde spre Soare pentru a se hrăni cu energie. În frunze este adunată toată această hrană care este prețuită prin transformarea sa în mâncare dătătoare de viață – fructul. Rădăcina este cea care sapă adânc in sufletul Pământului. Copacul Vieții cuprinde pământul cu rădăcinile sale și recunoaște solul ca fiindu-i mamă, cea care dă viață. În rădăcinile copacului și în ramurile acestuia sunt recunoscute originile – Mama Pământ și Tatăl Soare. Este o recunoastere deplină a VIEȚII.

Are rost să vă mai zic ce facem noi cu această recunoaștere a vieții? Poate în aceste zile pe care le considerăm sfinte, reflectăm puțin la ceea ce suntem și la ceea ce facem și poate așa înțelegem ce înseamnă de fapt Invierea și ceea ce reprezintă această sărbătoare pentru noi toți.

Mai am trei cuvinte pentru voi: Pace, lumină și iubire!




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *