Legenda spune că acum vreo 8 secole, regelui ungar îi plăcea să vâneze în pădurile din apropierea râului Olt. Într-una din zile, regele nu a reuşit să nimerească un urs deosebit de mare, iar animalul nervos s-a năpustit înspre rege. Alături de acesta se afla Kalnoky, unul dintre oamenii săi de încredere care, cu o săgeată bine țintită, a doborât ursul necruțător. Drept răsplată că a săpat cu viaţă, regele i-a oferit lui Kalonky această regiune împreună cu titlul de conte. Aşa a luat naştere povestea domeniului de la Micloşoara. Cei de la castel o cunosc, însă nu o promovează, neştiind sigur dacă e adevărată. Conform ghidului, istoria locului începe a se scrie oficial în secolul al XVI-lea.
De Micloşoara din judeţul Covasna (foarte aproape de graniţa cu judeţul Braşov) şi de conacul de acolo am auzit prima dată în contextul unor vizite pe care Prinţul Charles al Marii Britanii le-a făcut bunului său prieten, contele Kalnoky. Acum vreo 10 ani am mers să văd cum arată conacul şi, când am ajuns, m-am întrebat ce naiba a căutat Prinţul să vadă dărăpănătura aia. După aceea, am înţeles că doar promova cumva locul, castelul fiind aproape o ruină, dar cu potenţial de refacere. Este prieten cu contele Kalnoky, iar acesta tocmai se pregătea să facă din castel o destinaţie turistică. A accesat fonduri norvergiene, iar în 2017 era deja deschis publicului. Am reuşit să îl revăd abia acum şi m-a surprins plăcut.
Biletul de intrare costă 20 de lei şi se cumpără din mijlocul satului, de la o casă de bilete, care este în acelaşi timp şi restaurant şi recepţie pentru celelalte case de oaspeţi care mai funcţionează în sat. Pentru copiii până la 4 ani nu se achită nimic.
Intrarea se află pe partea opusă a drumului principal, nu departe de locul de unde am cumpărat biletul. Se vizitează între orele 11.00 şi 16.00 şi se intră numai în ture, cu ghid, din oră în oră (de fiecare dată la ore fixe).
Turiştii primesc papuci de unică folosinţă şi un audio-guide. Există şi un ghid care mai oferă informaţii suplimentare şi care de regulă este fiul contelui Tibor. Noi am nimerit un alt ghid, pe doamna care este managerul caselor de oaspeţi, pentru că celălalt tocmai pleca.
Parterul întregului conac este muzeu. Sunt câteva camere în care sunt înşiruite obiecte de mobilier care atestă viaţa transilvăneană de epocă.
Pe uşa fiecărei camere există o cifră. Turistul apasă cifra respectivă pe audio-guide şi primeşte informaţii despre camera în care se află. Mi-a atras atenţia un obiect despre care auzisem, dar nu mai văzusem: o toaletă mobilă de lemn pe care nobilii o luau cu ei în deplasare. La nivel înalt se mai practică şi astăzi (cine ştie cum o mai fi arătând), de exemplu, de către liderul Coreei de Nord, Kim Jong Un, care, de teama de a nu se afla de ce boli suferă, ca urmare a analizei excrementelor, preferă să ia vasul de toaletă peste tot cu el în vizitele oficiale.
Mi-a mai atras atenţia un tablou cu unul dintre strămoşii acestei familii nobiliare: contele Samuel Kalnoky. Citisem înainte că acesta a emis o regulă în cadrul familiei: aceea ca întotdeauna să rămână cineva din familie acasă, în regiunea Transilvaniei. Venirea ultimului Kalnoky la Micloşoara face ca această regulă să nu fie încălcată. Samuel Kalnoky a fost luat, aşadar, în serios; cu o singură excepţie – exilul din timpul regimului comunist.
Cei din familia Kalnoky nu au trăit în România în perioada comunistă, vreme de vreo 50 de ani. Tibor Kalnoky, născut peste hotare, a venit în România în anii ’90. A renovat castelul, care pe vremuri era folosit ca reşedinţă de vânătoare de către înaintaşii săi. Actualul castel fost construit acum vreo 400 de ani, în stil renascentist.
Tibor Kalnoky, confom unor surse, ar face parte din a 25-a generaţie a acestei familii.
Până la începutul secolului al XX-lea, castelul de la Micloşoara a fost locuit de familia Kalnoky. Apoi, în 1939 castelul a fost cumpărat de ministrul de finanţe de atunci, Eugen Savu, din timpul Guvernului lui Octavian Goga, iar ulterior clădirea a fost naţionalizată.
Recenta istorie a acestuia a început a se scrie odată cu restaurarea lui. A durat 3 ani, iar de atunci se poate vizita.
După ce am epuizat parterul clădirii, ghidul ne-a învitat la subsol (de fapt, mai mult un fel de demisol), care mi-a plăcut mai mult decât însuşi muzeul. Subsolul nu face parte din muzeu, dar este totuşi de aşa natură amenajat, încât îţi poţi închipui cum, pe vremea când acesta era castel de vânătoare, femeile de la bucătărie pregăteau pe soba generoasă vreun clapon împănat sau vreo friptură de cerb ori mistreţ, proaspăt vânate de pe domeniul de vânătoare, iar apoi erau servite în sala de mese din apropiere, o adevărată cramă astăzi.
Ghidul ne-a explicat că bucătăria, aşa cum este ea amenajată de epocă, nu este folosită ca atare, iar, când în cramă se servesc mese, hrana este preparată şi adusă din altă parte.
Am mai aflat că te poţi şi caza la Micloşoara şi, dacă n-aş fi fost aşa aproape de ea, tare mi-ar fi plăcut să încerc experienţa asta. Contele Tibor Kalnoky a cumpărat mai multe case vechi din sat şi le-a transformat în case de oaspeţi. Sunt patru case răspândite prin Micloşoara, care în total înseamnă 10 camere. Cea mai ieftină cazare cu mic dejun începe de la 90 euro/noapte. Toate sunt amenajate cu piese originale din secolul al XIX-lea (pat, masă, scaune etc.) şi mărturisesc că nu am mai dormit într-o astfel de cameră. Două dintre camere sunt mai scumpe: 100 euro/noapte. Una dintre ele chiar a fost folosită de Prinţul Charles când a venit în vizită la Micloşoara, iar o alta este recent renovată. Mai există şi un apartament cu două camere, care costă 150 euro.
Tot personalul care lucrează, temporar sau permanent, pentru contele Kalnoky este din zona respectivă.
Contele, soţia şi doi dintre cei trei copii locuiesc într-un sat vecin, unde mai au o proprietate, Valea Crişului. Una dintre fiice se află în Ungaria.
După vizitarea castelului, ne-am odihnit la umbra pomilor din apropiere, într-o zonă frumos amenajată cu bănci, lavandă şi gard viu. Apoi, am ieşit de pe proprietate şi ne-am oprit la un gulaş la restaurantul de unde am cumpărat biletele.
Pentru mine şi pentru mulţi care au trecut pe aici, Micloșoara nu mai este un sat mic prin care treci ignorându-l în drum spre o altă destinație, ci a devenit ea însăși o destinație.
(Cristina Cornilă)