”Zorind, zărești prin gene”
Creaţia blagiană este o „cântare”, „transpunere conştient şi premeditat poetică a lumii”: ”Ard molcom lumânările / de ceară în sfeşnice. / un tâlc s-alege sibilin / prin umbrele veşnice. / Pe vetre şi în capiste / ş-atâta jeraticul. / S-aprinde ambra pentru zei, / şi mirtul, sălbaticul. / Şi arde untdelemnul în / opăitul cu toartele, / pentru vieţi ce vor veni, / dar şi pentru moartele. / Dacă lumina ar cânta / vărsându-şi puzderia / noi am vedea cum cântecul / consuma materia” (”Suprema ardere”). Versurile răsar cu un „viu contur în armoniile treptat depline”. Totul se contopeşte într-o „eucharistie armonică de o mare elevaţie” M. Mincu). Învăluit de cântec, omul devine „cariatidă”, „izvor”, „crin”, „menhir”, „templu”, „columnă”, „stea”.
Emoţia se preschimbă în simboluri ce sugerează destinul omului, marcându-i „trecerea”. „Gorunul”, inclusă în „Poemele luminii”, deschide registrul liniştii eterne, devenind o elegie a fiinţei umane ce-şi scrutează profunzimile, ce-şi descoperă efemeritatea: ”În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn / cum bate ca o inimă un clopot / şi-n zvonuri dulci / îmi pare / că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge. / Gorunule din margine de codru, / de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace / când zac în umbra ta / şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? / O, cine ştie? – Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul, / şi liniştea / ce voi gusta-o între scândurile lui / o simt pesemne de acum: / o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet – / şi mut / ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,/ sicriul meu, / cu fiecare clipă care trece, / gorunule din margine de codru”. Omul însuși este un strop de apă în oceanul veşniciei.
În „Pax magna”, poetul însuşi este „un picur de dumnezeire pe pământ”: ”De ce-n aprinse dimineți de vară / mă simt un picur de dumnezeire pe pământ / și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol? / De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul / ca para unei facle în văpaia zilei?”. Izvorul vieții se lasă asupra versurilor în ”raze de lumină”: / ”Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi / cum murmură viaţa-n mine / ca un izvor / năvalnic într-o peşteră răsunătoare? / Nu-mi presimţi văpaia când în braţe / îmi tremuri ca un picur / de rouă-îmbrăţişat / de raze de lumină? / Nu-mi presimţi iubirea când privesc / cu patima-n prăpastia din tine / şi-ţi zic: / O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu / mai mare!?” Sentimentul apartenenţei la cosmic se asociază trăirilor interioare. „Lacrimile reci” ale ploii îl învăluie cu tristeţi nedesluşite: ”Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri. / Plouă. / Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea, / ce-o simt n-o simt în mine, / în inimă, / în piept, / ci-n picurii de ploaie care curg. / Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume / cu toamna şi cu seara ei / mă doare ca o rană. / Spre munţi trec nori cu ugerele pline. / Şi plouă” („Melancolie”).
Taina lumii, ”drumul sorții” sunt cuprinse în nemărginirile gândului: ”Din strașina curat-a veșniciei / cad clipele ca picurii de ploaie. / Ascult și sufletul îmi zice: / Eu am crescut hrănit de taina lumii / și drumul meu îl ține soarta-n palme, / nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte / și-n pieptu-mi larg / credința mea o sorb puternică din soare. / Din strașina curat-a veșniciei / cad clipele ca picurii de ploaie. / Ascult și sufletul se-ntreabă: / Dar munții – unde-s? Munții / pe cari să-i mut din cale cu credința mea? / Nu-i văd, / îi vreau, îi strig și – nu-s!” („Dar munţii unde-s?”). O sete „de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi” se preschimbă în dorinţa frenetică a însetării de viață: ”O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! / Să nu se simtă Dumnezeu / în mine / un rob în temniţă – încătuşat. / Pământule, dă-mi aripi: / săgeată vreau să fiu, să spintec / nemărginirea, / să nu mai văd în preajmă decât cer, / deasupra cer, / şi cer sub mine – / şi-aprins în valuri de lumină / să joc / străfulgerat de-avânturi nemaipomenite / ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, / să nu cârtească: / “Sunt rob în temniţă!” („Vreau să joc”).
„O mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi” ar vrea să cuprindă necuprinsul. Este elanul vital ce-şi caută cu nesaț, împlinirea: ”Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, / şi totuşi / flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, / căci lutul tău slab / mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet / ce-l port./ Daţi-mi un trup, / voi munţilor, / mărilor, / Daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia / în plin! / Pământule larg, Fii trunchiul meu, / Fii pieptul acestei năprasnice inimi, / Prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, / Fii amfora eului meu îndărătnic! / Prin cosmos / auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi / şi-aş apare năvalnic şi liber / cum sunt, / pământule sfânt. / Când aș iubi, / mi-aş întinde spre cer toate mările ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, / spre cer, / să-l cuprind, / mijlocul să-i frâng, / să-i sărut sclipitoarele stele. / Când aş urî, / aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă / bieţi sori / călători / şi poate-aş zâmbi. / Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup” (”Daţi-mi un trup, voi munţilor”). Poetul se reîntoarce la origini, un spaţiu mitic, proiectat într-un timp el însuşi mitic: „Pe-un pisc. / Sus. Numai noi doi./Aşa: când sunt aproape de tine/ Mă simt nespus de-aproape de cer. /Aşa de-aproape/de-mi pare că de ţi-aş striga / în zare- numele- /i-aş auzi ecoul/răsfrânt de bolta cerului” („Sus”).
În „Poemele luminii”, tăcerii i se asociază liniștea care captează tainele de demult: ”Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună. / În piept / mi s-a trezit un glas străin / şi-un cântec cânta-n mine-un dor / ce nu-i al meu. / Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme, / cu sânge tânăr încă-n vine, / cu patimi mari în sânge, / cu soare viu în patimi, / vin, / vin sa-şi trăiască mai departe / în noi / viaţa netrăita. // Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună. / O, cine ştie – suflete -n ce piept îţi vei cânta / şi tu odată / peste veacuri/ pe coarde dulci de linişte, / pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat / şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? / Cine ştie?”(”Liniște”). „Glasul străin”cu dorurile, avânturile lui, are rezonanţe în timpuri străvechi, sub „glii”: „În piept mi s-a trezit un glas străin/şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu” („Linişte”). Poetul devine un „tălmăcitor” al unui cântec ce revelă tainele lumii.
În satul mitic, poetul îşi redobândeşte „copilăria depărtată”. Asupra lui, se revarsă „poveştile sângelui uitat”: ”Noapte întreagă. Dănțuiesc stele în iarbă. / Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile, / gornicul nu mai vorbeşte. / Buhe şure s-aşază ca urne pe brazi. / În întunericul fără de martori / se liniştesc păsări, sânge, ţară / şi aventuri în cari veşnic recazi. / Dăinuie un suflet în adieri, / fără azi, / fără ieri. / Cu zvonuri surde prin arbori / se ridică veacuri fierbinţi. / În somn sângele meu ca un val / se trage din mine / înapoi în părinţi” (”Somn”).

– Prof. Viorica Bica