Legenda omului cu picioare de pasăre (gâscă, raţă, barză) de la Sâmbăta de Sus este cunoscută de foarte mulţi localnici. Deşi există diverse variaţiuni ale poveştii, în esenţă întâmplarea rămâne aceeaşi: un om cu picioare ciudate reuşeşte să scufunde o şezătoare, după ce bate cu toiagul în podeaua casei.

Am primit la redacţie varianta unui sâmbetean care locuieşte la Roma, ceea ce face ca legenda satului Sâmbăta de Sus să depăşească graniţele. Nicolae Comşa s-a născut şi a crescut la Sâmbăta de Sus, însă acum trăieşte cu familia în Italia. De mic copil a auzit de acasă povestea cu şezătoarea scufundată. A aşternut-o pe hârtie acum câţiva ani pentru a nu fi uitată şi a fi transmisă mai departe în familia sa. Aşa cum o ştie el, ne-a transmis-o şi nouă, iar noi o dăm mai departe.

Nicu Comșa

,,Cine ar putea să uite vreodată pocănitul lemnelor din sobă și jocul limbilor de foc de pe tavanul casei bunicilor, din nopțile lungi de iarnă.

Luna era un felinar care te făcea să te întrebi, cât de departe poți vedea prin ochii tăi de copil și de unde venea atâta lumină. Uneori se vedea Fereastra Mare și vârfurile munților.

– Hai mai spune-mi o poveste!, era primul lucru pe care îl ceream după rugăciunea dinainte de culcare.

– Bine. Mi-a zis tata Elisei.

Vezi acolo către munte?

– Da!

– Acolo era odată satul nostru.

– Serios?

– Da. Da’ nu era așa de mare, câteva case din lemn, că lumea era altfel pe vremea aia.

Lumea era mai necredincioasă, așa se zice, dar nici eu nu știu decât ce am auzit de la mama mea Zenovia, că tata a murit pe front când eu aveam doi ani și uite așa am rămas pe lume eu, mama și fratele meu Victor (în actuala casă a lui Liviu Folea), precum și sora mea Văleria (în casă la Nelu Popa la ieșire spre Sâmbăta de Jos).

Se zice că satul era mic și era pe undeva pe partea stânga a drumului către Complex pe lângă livada. În Izmidă, așa îi spune acolo.

Satele erau departe la câteva zile unele de altele și erau aproape toate la poalele muntelui. Nu erau nici Drăguș și nici Lisa. Cine știe câte sate erau pe vremea aia, că a fost tare demult. Nici la satul ăsta nu-i zicea Sâmbăta. Unii spun că se chema ,,Sus, că era pus pe un fel de deal, dar nimeni nu știe.

În nopțile lungi de iarnă fetele tinere și ficiorii făceau șezătoare. Eau puțini că, na, dacă satul era mic…

Nu aveau țigle pe case, aveau paie și casele erau mici cu o cameră și gata. Erau făcute din lemn de stejar, iar locurile de pe câmp au nume de cum erau pomii sau pământul. Ariniș sau mlacă sunt doar câteva exemple.

Făceau șezătoare cu rândul și cine era gazdă punea un felinar la poartă. Așa știau unii de alții. Ulițele erau strâmte și porțile erau mici. Cam cum era prin Băragan.

Într-o seara friguroasă de sâmbătă când erau toți la șezătoare și jucau și râdeau, au auzit câinii lătrând mai tare ca de obicei. Câinii îi cunoșteau pe toți din sat. Dintr-odată niște bubuituri în poartă și la portiță, hop! Doi ficiorii străini, înalți și frumoși.

– Bună sara și haideți în casă!, o zis Genica. Ea era gazdă și era o fată faină foc.

Se zice că pe vremea aia nu prea erau multe nume de fete. Genica, Torica, Lenuța, Văleria și mai erau vreo două, dar nu le mai țin eu minte.

Au râs și au făcut glume, iar când fata gazdei a vrut să ia vin din dimigeană și s-a aplecat, a văzut că băieții ăștia străini aveau picioare de gâscă. Imediat lumea s-a alarmat, mai să se încaiere și au vrut să îi scoată afară din casă și din sat, dar, până să se dumirească ei bine, unul dintre ei a bătut cu toiagul de trei ori în podine și din podine a început să țâșnescă apă.

– No, lac să se facă aici, că așa ne place nouă, că pe lac e casa noastră! Așa a zis unul dintre ei băieții cu picioare de gâscă.

Casa și satul au început să se scufunde, iar oamenii speriați au luat-o la fugă în jos pe marginea râului.

Au fugit ei așa speriați până când s-a făcut lumină.

Acolo s-au oprit și s-au rugat. Au făcut două sate, unul pe o parte și unul de cealaltă parte a râului, cu două biserici și din fiecare lucruri au făcut câte două. De aceea avem noi două cete de ficiori. Casele le-au făcut cu porți înalte și cu cerc și garduri înalte să nu poată intra nimeni. Un sat răsăritean și unul apusean, ca să nu le mai poată strica nimeni niciodată.

Apoi i-au pus numele Sâmbăta, că povestea s-a întâmplat într-o sâmbătă și au lăsat și numele de Sus ca să știe lumea care îi caută.

Sâmbăta de Sus!

Acolo unde la fiecare poartă găsești o Genica sau o Lenuța sau o Torica sau o Valerie…

Și, dacă te duci în Izmidă, poate și acuma mai vezi câte o grindă de la vreo casă plutind încă pe lac.”