Pentru că avem multe de spus!

.

Eugen Ovidiu Chirovici: „Procesul de scriere a unei poveşti presupune o muncă de ocnaş”


Eugen Ovidiu Chirovici, autorul bestsellerului internaţional ,,Cartea oglinzilor”, a revenit recent cu un thriller exceptional, „Cartea secretelor”, despre capcanele memoriei şi despre imaginea distorsionată pe care o avem atunci când vorbim despre evenimentele din trecut.

Un roman dens, un roman bine închegat, un thriller excepţional în care se afirmă: trecutul este unic şi irepetabil şi, spre deosebire de viitor, bun sau rău, este numai al nostru.

,,Un roman convingător, impecabil, unul dintre cele mai frumoase ale momentului” ( nota Corriere della Serra), ,,un suspans obsedant care nu-ţi lasă timp nici să respiri (scrie cronicarul de la Le Figaro), ,,un roman intens labirintic, cum rar am citit, ce ne poartă prin meandrele memoriei” (titra Le Soir, Belgia). Iar publicaţia Daily Telegraph aprecia: ,,Se anunţă un eveniment de excepţie. O colecţie de scamatorii încântătoare… Dacă moda romanelor poliţiste atât de minuţios construite pare să fi trecut, asta se întâmplă probabil şi pentru că puţini scriitori din lume sunt în stare să ofere astăzi ce oferă Chirovici”.

Eugen Ovidiu Chirovici, făgărăşean la origini, va fi prezent vineri, 9 august, la Făgăraş, în cadrul celei de-a doua ediţii ArtFestin. Acesta se va întâlni cu cititorii la ora 17.00 în Cetatea Făgăraş.

Eugen Ovidiu Chirovici

Eugen Ovidiu Chirovici

Vă prezentăm mai jos un interviu luat scriitorului de către Magdalena Popa Buluc şi publicat în Cotidianul:

Azi, presa e axată pe jocuri politice sau economice sau orgolii nemăsurate

Buongiorno, domnule Chirovici. Ce mai faceți? Aţi năucit lumea literară cu primul roman în limba engleză, „Cartea oglinzilor”, aş putea spune, mapamondul cu bestsellerul dumneavoastră, tradus în aproape 40 de limbi.

Destul de bine, mulţumesc. Lucrez la un nou roman, The Extraordinary Case of Mademoiselle Dubois. Sper să-l termin până în toamnă. E un proiect la care ţin foarte mult şi a cărui acţiune se petrece la Paris, în zilele noastre.

Nu ştiu dacă într-adevăr „am cucerit mamapamondul”, cum spuneţi. S-au vândut până acum circa cinci sute de mii de exemplare din romanul pe care l-aţi menţionat, ceea ce pentru un scriitor român reprezintă o realizare uriaşă, e adevărat, dar care este departe de performanţele unui Lee Child sau Stephen King, de exemplu. Ei şi alţii ca ei, ale căror cărţi se vând în milioane de exemplare, într-adevăr au cucerit lumea. Romanul a adunat însă câteva zeci de cronici extrem de pozitive în mai toată presa mare occidentală: The Guardian, Sun, The Daily Telegraph, The Independent, Le Monde, Le Figaro, Corriere della Sera, El Mundo, El Pais, Der Spiegel, şi aşa mai departe.

Noul dumneavoastră volum, „Cartea secretelor”, un roman labirintic prin meandrele memoriei, apărut recent la RAO, va fi publicat şi în Statele Unite, Franţa şi Germania, după ce a apărut în Anglia, Olanda, Rusia şi Ungaria, unde s-a clasat deja pe primele locuri în topul celor mai vândute cărţi. Eroul romanului, James Cobb, un medic psihiatru, susţine la NewYork o prezentare despre arta recuperării memoriei pierdute. Dumneavoastră aveţi încredere în propriile amintiri?

Da, romanul a apărut chiar zilele trecute în Franţa şi Germania, în format cartonat şi electronic, cel de buzunar urmând să fie lansat pe piaţă anul viitor. Cât despre amintiri, probabil că şi ale mele sunt la fel de relative ca ale celorlalţi, deşi mă laud cu o memorie foarte bună. Studiile au demonstrat, printre altele, că mai bine de 80 la sută din aşa-zisele noastre amintiri sunt mai mult sau mai puţin false, că în procesul de memorizare distorsionăm dramatic informaţia şi că un psiholog priceput poate implanta relativ uşor false amintiri în memoria pacienţilor săi.

 

Ce înseamnă să-ţi recuperezi memoria?

Depinde la ce anume vă referiţi. Poate fi vorba de amenzie, instalată în urma unei traume fizice sau psihice, şi care la rândul ei este de mai multe feluri, fiecare dintre acestea afectând memoria în mod diferit. După cum există un proces natural de „ştergere” a unor amintiri/informaţii, considerate probabil inutile de creierul nostru. Şcoala clasică de psihanaliză, fondată de Freud, Jung şi Adler, susţine că există şi un alt tip de aparentă „uitare”—amintirile traumatizante sunt închise într-un fel de subsol pe care ei l-au numit subconştient, sau inconştient. Uneori, încercarea acestor amintiri de-a ieşi la suprafaţă poate provoca apariţia unor nevroze sau chiar psihoze, de unde necesitatea conştientizării lor cu ajutorul medicului înainte ca situaţia să devină critică. Această teorie este astăzi tot mai mult constestată, pe măsură ce progresul neuroştiinţei a furnizat probe solide că ea reprezintă mai degrabă un model filosofic decât unul ştiinţific, medical.

 

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Fericită. Nu am făcut parte din rândul copiilor care-şi doresc să devină adulţi cât mai repede, ci, instinctiv, mi-am savurat vârsta. Încă sunt foarte ataşat de oraşul meu natal, Făgăraş, de locurile în care am copilărit şi de oamenii de-acolo.

 

Ce v-a făcut să vă îndreptați spre scris?

Am iubit cărţile de când mă ştiu şi încă din copilărie obişnuiam să devor tot ce-mi cădea în mână, ficţiune şi nonficţiune. Am scris prima povestire pe când aveam vreo opt, nouă ani, dacă-mi aduc bine aminte. Am debutat cu proză scurtă la 25 de ani, în 1989, în revistele literare ale timpului – Vatra, Astra, Luceafărul – şi în 1991 am publicat primele două romane, la Editura Calypso, între timp dispărută.

Nu a fost o opţiune, la modul că la un moment dat mi-am spus: « Ce-ar fi să mă fac scriitor ? » sau ceva de genul ăsta. Pur şi simplu am ştiut dintotdeauna că asta îmi doresc să fac.

Sunteţi economist, jurnalist, scriitor şi pictor. Cum aţi făcut trecerea de la scriitor la gazetar, pentru că, în momentul lansării ca jurnalist, aveaţi deja două romane apărute.

Simplu: eram conştient că în România acelor ani nu puteam trăi doar din scris, chiar dacă eram un autor de succes la scară autohtonă, aşa că am intrat în presă pentru a-mi asigura existenţa. Mi-a plăcut gazetăria, dar din păcate nu am scris ficţiune mai bine de zece ani.

 

Cum era presa când ați început să lucrați ca jurnalist?

Am practicat jurnalismul cu multă plăcere, într-o presă care, la începuturile ei postdecembriste, încerca să lase-n urmă perioada comunistă şi să-şi ia rolul în serios, acela de câine de pază al democraţiei. Ziare ca The New York Times, Le Monde sau Corriere della Sera erau pentru noi adevărate temple ale gazetăriei. Munceam cu entuziasm şi am avut noroc de dascăli foarte buni, cum ar fi Valentin Păunescu sau Adrian Vasilescu.

Însă toată acea atmosferă curată şi oarecum militantă a început să se risipească după un deceniu şi să fie înlocuită de cinism, jocuri politice sau economice şi orgolii nemăsurate.

Mărturiseaţi: „Creaţia este un proces despre care nu ştiu mare lucru. Ştiu doar că procesul de scriere a unei poveşti este unul teribil de laborios şi că presupune o muncă de ocnaş. Mi s-a întâmplat să rescriu o propoziţie de zece ori”.

Evident că un autor are nevoie de o voce proprie, atât ca formă, cât şi ca fond, altminteri va rămâne un mărunt epigon. O poveste bine articulată, dar scrisă prost, nu reprezintă mare lucru, după cum o banalitate spusă frumos rămâne o banalitate.

 

Pentru un scriitor, cât reprezintă talentul şi cât reprezintă munca?

Nu vreau să mă exprim contabiliceşte, în procente. Dar cred că talentul este cel mai important, pentru că nimeni nu te poate învăţa să concepi şi să scrii o povestire sau un roman, dacă acel „ceva” numit talent nu există în tine. În treacăt fie spus, am privit mereu cu scepticism aşa-zisele cursuri de scriere creativă, a căror modă s-a răspândit şi la noi în ultimii ani.

E-O-Chirovici-SURSA-EL-MUNDO

Cultura română are rădăcini adânci. Seminţele sunt acolo, îşi aşteaptă vremea

Sunteţi de părere că astăzi jurnalismul – şi mă refer cu precădere la cel din România – este de valoare? Nu a coborât foarte mult? O cultură de duzină naşte o literatură de duzină.

În opinia mea, nu există culturi de duzină, exista doar creatori de duzină. Orice cultură, fie ea oricât de umilă sau aparent obscură, indiferent de geografia sau felia de timp în care fiinţează, conţine în ea nestemate. Impactul stampelor japoneze, de exemplu, descoperite de europeni la jumătatea secolului al XIX-lea, după revoluţia Meiji, a contribuit decisiv la apariţia impresionismului în Franţa, după cum artefactele africane, ignorate secole la rând de occidentali, aveau să schimbe complet viziunea despre creaţie şi artă a întregii lumi. Un anonim sculptor analfabet din Congo sau Ghana avea de fapt alonja artistică a unui Rodin. Cultura română are rădăcini adânci, pe care nu le poate pierde doar pentru că momentan trăim vremuri bicisnice, datorită unor personaje bicisnice. Seminţele sunt acolo, îşi aşteaptă vremea, iar mai deveme sau mai târziu se vor transforma iarăşi în rod, aşa cum s-a întâmplat mereu în momentele faste ale istoriei noastre.

 

Ce modele literare aţi avut?

Nu am avut modele literare, dar sunt mulţi scriitori care îmi plac foarte mult şi ale căror opere le-am citit în totalitate. Hemingway, Camus, Steinbeck, Salinger, Faulkner, Durrenmatt, Boll, Llosa ar fi doar câţiva dintre ei. Dintre scriitorii români, cel mai mult mi-a plăcut Rebreanu.

 

Întorcându-ne în timp, ce v-a determinat să alegeţi această profesie şi mă refer la faptul că aţi absolvit Academia de Ştiinţe Economice?

Mi-a plăcut economia, chiar dacă, în spiritul vremurilor de atunci, am terminat un liceu de matematică-fizică. Însă întotdeauna mi-am dorit să ajung scriitor profesionist.

 

Cum aţi defini thrillerul, acesta fiind una dintre pasiunile dumneavoastră?

Nu-l definesc în nici un fel, iar moda anglo-saxonă a clasificărilor ascunde multe capcane şi interpretări greşite. Probabil că-n ziua de astăzi şi „Străinul” ar fi considerat un thriller, pentru că este un roman despre o crimă, ca să nu mai vorbim de „Crimă şi pedeapsă”. Nu scriu thrilleruri, ci romane. Fiecare este liber să lipească de ele ce etichete vrea. Nu sunt un consumator de thrillers, ci de literatură.

 

V-aş întreba de ce aţi părăsit Anglia, stabilinidu-vă acum în Italia. Desigur, aţi fost atras de cultura inestimabilă a Florenţei. De ce iubiţi acest oraş şi unde vă place să vă plimbaţi?

Am trăit cinci ani în Anglia şi trei ani în Belgia, iar recent m-am stabilit în Toscana. De ce iubesc Florenţa? Toată lumea o iubeşte, nici măcar nu trebuie să explic de ce. Mă săturasem de clima din nord, iubesc soarele şi îmi doream să trăiesc într-un loc cu o climă mai prietenoasă. Toscana este perfectă şi din acest punct de vedere.

 

Care sunt diferenţele majore dintre piaţa editorială din străinătate şi cea românească? E greu de găsit un agent literar care să vă reprezinte? Desigur, un contract cu unul dintre giganţii editurilor semnifică marketing pe măsură, tiraj mare şi multe alte avantaje…

Diferenţele constau mai degrabă în dimensiuni şi resurse, în rest munca de-a transforma un manuscris într-o carte e cam aceeaşi. Sigur, redactorii şi corectorii îşi iau munca ceva mai în serios, dar n-aş vrea să intru prea adânc în povestea asta, pentru că am dat şi-aici peste indivizi care au legătură cu literatura cum am eu cu fotbalul. Da, este greu să-ţi găseşti un agent literar şi încă şi mai greu să-ţi găseşti unul bun, care nu este un simplu negustor de manuscrise. Însă nici măcar un agent bun şi un publisher din Big Five nu garantează succesul de critică sau de vânzări. Editurile mici, aşa-numitele „indie” (de la independent), au crescut mereu în importanţă în ultimele decenii şi tind să le egaleze pe cele mari, măcar în privinţa numărului de premii obţinute de autorii aflaţi în portofoliile lor.

În România lucraţi numai cu editura RAO, unde aţi publicat numeroase volume: „Suflete la preţ redus”, „A doua moarte”, „La broasca leşinată: balada unui pierde-vară” şi „Cartea oglinzilor”…

Da, începând cu anul 2005, când m-am reapucat serios de scris ficţiune, am lucrat numai cu Editura RAO. De Ovidiu Enculescu, patronul acesteia, mă leagă acum şi o prietenie care va împlini în curând un deceniu şi jumătate. Am publicat împreună aproape douăzeci de cărţi, ficţiune şi nonficţiune. De altfel, el şi Dinu Săraru m-au convins la vremea respectivă să mă reapuc de scris.

 

Sunteţi pasionat şi de pictură. Probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care v-aţi stabilit la Florenţa. Care vă sunt modelele în acest domeniu? Pregătiţi o expoziţie? Faceţi-ne o invitaţie.

Nu, nu m-am stabilit la Florenţa pentru că sunt pasionat de pictură, galeriile londoneze sau muzeele pariziene oferă şi ele destule iubitorilor de artă. Dacă trăieşti în locul în care s-a născut Leonardo, nu înseamnă că vei ajunge să pictezi mai bine decât o faci deja. În general, creaţia depinde foarte puțin de circumstanțele exterioare. În altă ordine de idei, nu am avut în ultimii ani prea mult timp pentru pictură, care pentru mine nu este un simplu hobby, ci o pasiune. Așa că expoziția respectivă trebuie să mai aştepte, măcar deocamdată.

 

Care sunt pictorii preferați?

Ca şi în literatură, am gusturi destul de clasice. Leonardo, Velazquez şi Rembrandt ar fi preferaţii mei, alături de Turner, Delacroix, Manet, Monet şi Degas, din epoci mai recente. Andreescu, Luchian şi Baba sunt preferații mei dintre artiștii români.

 

Cum arată ziua de lucru a unui autor care trăiește din scris?

Evident, se consumă în mare parte la masa de scris. Apoi mai trebuie să editeze, copy-editeze, să meargă la diferite evenimentele literare, să răspundă la mesaje, să acorde interviuri şi aşa mai departe. Nimic spectaculos. Spectaculos este să reuşeşti în ziua aceea să pui pe hârtie o propoziţie sau două cu adevărat bune. Mi s-a întâmplat şi mie de câteva ori.

 

Ne puteți da niște cifre privind tirajul din UK, cel din Franța, Germania, Italia?

Dacă vă referiţi la „Cartea oglinzilor” („Cartea Secretelor” abia a apărut şi încă nu am nici o cifră), s-au vândut până acum circa patruzeci de mii de exemplareîn UK şi teritoriile aferente, peste o sută de mii de exemplare în Germania (plus Luxemburg, Austria şi Elveţia), circa treizeci și cinci de mii în Franţa şi peste douăzeci de mii în Italia. Mă refer la formatul cartonat, de buzunar şi electronic. Romanul s-a vândut peste aşteptări şi în Olanda, Brazilia, Rusia şi China. Nu a prins foarte bine în ţările nordice, cu excepţia Islandei şi a Finlandei.

 

Cum decurg discuțiile cu o editură care cumpără drepturile pentru „Cartea secretelor”?

În cazul în care ai deja un editor în ţara respectivă, care te-a mai publicat şi cu care vrei să lucrezi în continuare, agentul tău trimite editorului responsabil cu achiziţiile noul manuscris şi negociază în special mărimea avansului. Restul componentelor, cum ar fi procentul din încasări, adică drepturile de autor, sunt relativ aceleaşi la nivelul industriei, deci nu se negociază. În cazul în care nu ai încă un editor, manuscrisul este trimis de obicei la mai mulţi publisheri. În cazul în care sunt mai multe edituri dispuse să cumpere drepturile, se organizează o licitaţie, iar oferta cea mai bună este supusă spre aprobare autorului, care are dreptul de-a o accepta sau respinge. Editorul în limba originală devine prime-editor şi este singurul care are dreptul să sugereze modificări.

 

Ați intervenit mult în text/narațiune în urma discuțiilor cu editorul Cecily Gayford?

Nu, aproape deloc, doar în chestiuni de formă. La fel a fost cu Francesca Pathak şi Meg Reid, editoarele mele din UK şi SUA  la „Cartea oglinzilor”. Dar ştiu că uneori modificările pot fi substanţiale. În contract se specifică, însă, că autorul poate accepta sau respinge sugestiile editoriale.

 

De ce spuneți, la finalul cărții, că povestea din „Cartea secretelor” a fost, mult timp, „ca un cui înfipt în tâmplă”?

Am scris mai multe versiuni de-a lungul timpului şi mereu simţeam că mi-a scăpat ceva important. Încercam să mă ocup de alte proiecte, dar gândul îmi fugea mereau la povestea celor trei, Abraham, Joshua şi Simone. Aşa că a trebuit să-mi adun puterile şi să o duc la bun sfârşit.

 

Care este imaginea care a declanșat scrierea acestui roman?

O fotografie, de care am dat din întâmplare. Se numeşte „A Memory of Avignon”/ ”O amintire din Avignon” şi a fost făcută undeva în anii 1920, dacă nu mă înşel, de E. Chambre Hardman, un celebru fotograf irlandez.

 

Se spune că limba în care vorbim (scriem, citim) ne structurează modul de a gândi. Ce s-a schimbat odată cu trecerea de la română la engleză?

Când schimbi limba în care-ţi spui poveştile, e ca şi cum ai lucra dintr-o dată pe un computer diferit, cu un soft diferit. Limbajul nu ţine doar de gramatică şi ortografie, ci modelează/ remodelează în profunzime modul în care gândeşti.

 

O publicație franceză vorbea despre drepturile de ecranizare a „Cărții oglinzilor”.

Da, nu este un secret, s-a anunţat oficial la vremea respectivă, drepturile de ecranizare sunt deja vândute în SUA. În momentul în care cedezi aceste drepturi pentru un număr de ani, de obicei cinci sau zece, primeşti o sumă de bani care este nereturnabilă, dar nu ai nici o garanţie că filmul se şi face, efectiv. Deci, încă aştept să văd dacă scenariul, care deja a fost scris, va intra efectiv în lucru.

 

Senzația pe care o ai, citind cartea, este una de limpezime, de curățenie, de absența rețetei. Dacă a fost una, atunci a fost foarte bine împachetată în frază. Există o frază pe care vă amintiţi că aţi șlefuit-o mult timp?

În „Cartea oglinzilor”, o propozitie bună ar fi: ”Am început să vorbesc cu morţii din cauza unui scaun rupt”. E propoziţia de deschidere a celei de-a doua părţi a romanului. Propoziţia preferată din „Cartea secretelor” este: „Totul a început cu o femeie căutând un bărbat care nu eram eu”.

 

„Cădem tot mai mult într-un soi de consumatorism vulgar”

Ce vă dezamăgeşte în societatea de azi?

Perisabilitatea. Derizoriul. Când mergem într-un oraş, indiferent de ţară, vizităm tot catedrala locală sau alte monumente care au fost ridicate/ construite cu secole-n urmă. Probabil că astăzi ar trebui să vizităm sediile băncilor şi mall-urile. Cădem tot mai mult într-un soi de consumatorism vulgar, din perspectiva căruia ne naştem doar pentru a cumpăra şi consuma produse de care de fapt n-avem nevoie, iar unele dintre ele ne fac chiar rău. Ceea ce trăim în ultimele decenii este unul dintre cele mai grave atentate la adresa spiritualităţii de la comunism şi nazism încoace, chiar dacă, măcar aparent, este mai puţin contondent.

 

Unde vă încărcaţi bateriile?

Nu unde, ci cum: citind, vorbind cu cei dragi, pictând, meditând.

 

Ce înseamnă iubirea?

Nevoia de-a fi cu persoana iubită în fiecare moment, fără însă a o transforma într-o captivă şi fără a încerca să o schimbi după chipul şi asemănarea ta.

 

V-ați simțit vreodată, în Anglia sau în Belgia, tratat ca un emigrant?

Nu, pentru că nu m-am purtat ca un emigrant, ci ca o persoană care, din varii motive, a ales să trăiască măcar pentru o vreme în afara ţării în care s-a născut. Am fost tratat ca un străin ? Evident. Nu am avut parte de întâmplări neplăcute, însă pentru mine e limpede că nimeni în Europa de vest—dincolo de o retorică politică – nu mai are chef de imigranţi, indiferent de unde provin aceştia, de gradul lor de pregătire, sau de motivul care îi determină să emigreze.

Magdalena Popa Buluc în dialog cu Eugen Ovidiu Chirovici

Sursa: Cotidianul

ArtFestin







Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.