Pentru că avem multe de spus!

.

IN MEMORIAM TUDOR ARGHEZI (21 mai 1880 – 14 iulie 1967). Tudor Arghezi, stihuitorul – 140 de ani de la naștere


Poet ”al atitudinilor lirice și al abisurilor infernale, Tudor Arghezi a rămas totdeauna, același netulburat poet în inima căruia, ca într-un potir de sfântă împărtășanie, totul se sanctifică și se armonizează. Nu e în literatura noastră, al doilea care să mânuiască cu aceeași dexteră simplicitate, crinul și mătrăguna, seraful și diavolul, litania și blestemul. Versul său e, când suspin și când apă tare, când punte spre paradisuri nevinovate și când tunel spre bolgiile dantești ” (Perpessicius).
Opera lui Tudor Arghezi, poet, prozator, publicist, se distinge în literatura interbelică printr-un suflu nou, original. Cuvântului îi atribuie sensuri și semnificații adânci. El însuși avea să declare: ”Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele. Am cătat să le supun și din materia lor plastică să modelez, după gând și simțire, un veșmânt nou pentru o idee, pentru sentiment. dacă nu scânteiază cuvântul ca un jar din cenușă, cugetul meu e nemulțumit”. Din ”rădăcina cuvântului”, absoarbe grația și gravitatea, discreția și revolta, angelicul și teluricul.
În opera sa, Arghezi este perceput ca un poet al antinomiilor. În acest ”suflet faustian” nu sălășluiesc numai două suflete ci se ciocnesc principiile contradictorii, ale omului modern” (Eugen Lovinescu). Poetul se autodefinește el însuși: ”M-am zămislit ca-n basme cu șapte frunți și șapte/ Grumazi și șapte țeste/ Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte – n noapte, / Și fiecare este/ Și nu este./ Sunt înger, sunt și diavol/ și fiară și-alte asemenea/ Și mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni,/ Siliți să are stânca la jug” (”Autoportret”).

Exegeți ai textului literar arghezian i-au aprofundat complexitatea operei: N. Balotă, (”Opera lui Tudor Arghezi”), Ovid S. Crohmălniceanu, (”Tudor Arghezi”), Gh. Grigurcu (”De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș”), N. Manolescu (” Metamorfozele poeziei”), I. Negoițescu (”Istoria literaturii române”), I. Pop (”Recapitulări”), Alex. Ștefănescu (”Tudor Arghezi”), Daniel Cristea-Enache (”Arghezi în anii 1950”, în ”România literară”), Mina-Maria Rusu (”Poetica sacrului”). T. Arghezi a înscris în patrimoniul literaturii române, coordonate ale unui univers în care cuvântului îi este atribuit o valoare existențială și cosmogonică: ”Cuvinte potrivite” (1927), ”Icoana de lemn” (1929), ”Poarta neagră” (1930), ”Flori de mucegai” (1931), ”Cartea cu jucării” (1931), ”Tablete din Țara de Kuty” ( 1933), ”Ochii Maicii Domnului”(1934), ”Cărticica de seară” (1935), ”Cimitirul Buna – Vestire” (1934), ”Versuri” (1936), ”Ce-ai cu mine, vântule?” (1937), ”Lina” (1942”, ”Eminescu” (1943), ”Versuri alese”(1946), ”Bilete de papagal” (1946), ”Una sută una poeme” (1947), ”Prisaca” (1948), ”Poeme pentru copii” (1907), ”Peizaje” (1955), ”Pagini din trecut” (1955), ”Cântare omului” (1955), ”Frunze” (1961), ”Poeme noi”(1963), ”Cadențe” (1964), ”Silabe”(1965), ”Răzlețe”(1965), ”Versuri lungi” (1965), ”Ritmuri” (1966), ”Litanii” (1967), ”Noaptea” (1967), ”Testament” (1927).

Poezia ”Testament” care deschide volumul de debut ”Cuvinte potrivite”, este o ”ars poetica”, anticipare a temelor care încununează actul creației. Poetul lasă moștenire generațiilor ce vor veni, comori care vor transcende timpul. Cuvântul – cheie” ce cuprinde semnificațiile și simbolurile textului, este ”cartea”. Simbol al poeziei, ea adună în miezul ei, truda, revolta, ura, umilința. Ea este o ”treaptă”, ”hrisovul cel dintâi”, actul mărturiei suferinței înaintașilor, ”testamentul” care își pune pecetea asupra vremurilor și spiritului, deopotrivă: Graiul cu îndemnuri pentru vite” se transfigurează în ”cuvinte potrivite”, proprii actului creației: Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe o carte,/ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă./ Aşeaz-o cu credinţă, căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi./ Al robilor cu săricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine./ Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară/ Bătrânii au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani./ Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni./ Şi, frământate mii de săptămâni/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,/ Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”. Din graiul aspru al străbunilor, poetul accede la o treaptă superioară, cel al cizelării cuvintelor, conferindu-le poeticitate. ”Din călimară” se vor așterne pe pagina creației, metaforele sugerate prin simboluri: ”visuri și icoane”. ”Slova de foc” va zămisli ”slova făurită” din decantarea îndelungă a cuvântului spre a fi rostită întru frumusețe și dăinuire. Versurile poemului ”Flori de mucegai” converg spre ”estetica urâtului” promovată de Arghezi și în poemul ”Testament”. ”Floarea de mucegai” este în viziunea lui Ov. S. Crohmălniceanu, ”strălucirea putregaiului, frumusețea scelerateții, podoaba zidurilor întunecate și umede alte temniței: ”Realismul crud al amănuntului trece prin dilatare vizionară, în fantastic. Toată drama care se joacă îndărătul zidurilor temniței, pare să fie o repetare a pătimirilor sacre, sub formă de farsă sinistră” (Ov. S. Crohmălniceanu): ”Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan./ Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum./ Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu mi-a crescut –/ Sau nu o mai am cunoscut./ Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară./ Şi mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă/ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Psalmul ”e rugă și cânt. Psalmul cere, imploră, și în fața tăcerii cu care i se răspunde, își interzice să ceară. Demersul său este luptă pe limita dintre cuvânt și tăcere, este ardere lentă, ascultare, căutare, dar și închipuire, viziune. Da, esențial, psalmul este invocare. Ce la invocă, Psalmistul cheamă și se aude pe sine, chemând în gol. Ecouri interioare ale vocii sale se fac auzite. Ceea ce apare în țesătura psalmilor nu sunt afecte, idei, reprezentări, ci situații arhetipale ale omului în fața destinului” (N. Balotă, ”Tudor Arghezi”).

Prof. Viorica Bica







Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.