Și-a înghesuit în bagaje credința, fricile și cunoștințele teologice. Și-a luat rămas bun de la soțul ei, neștiind dacă se va mai reîntoarce vreodată pe pământ românesc. Și-a spus o rugăciune în gând, a simțit că Dumnezeu este cu ea, și-a luat inima în dinți și a plecat. Curajul a purtat-o de-a lungul Africii până în capitala insulei Madagascar, Antananarivo. Acolo a întâlnit suflete nomade, gata să primească învățătura creștină și să fie ajutate. La cei 35 de ani ai săi, Mihaela s-a hrănit, timp de două luni, cu zâmbetele inocente ale copiilor și ale oamenilor pe care i-a întâlnit în călătoria sa. În locul în care aerul este irespirabil și apa este cumpărată, a aflat cum se trăiește simplu, la granița dintre viață și moarte.

„Primul lucru pe care l-am văzut când am intrat în cameră a fost un scorpion, era pe pat. A fost prima mea frică. Dar mi-am zis că pot face asta, sunt aici să ajut, sunt aici pentru că vreau, sunt aici pentru că acesta este visul meu“, îmi povestește făgărășeanca Mihaela Motoc (Cioagă).

Și-a dorit de mic copil să urmeze teologia și să meargă în misiune. Și-a dorit să meargă în Africa, știa că acolo este nevoie de fiecare om bun. Mihaela este în anul II de Teologie Pastorală la Facultatea de Teologie din Sibiu. Pentru plecarea ei a avut susținerea Școlii și binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, dar de descurcat s-a descurcat singură, pe propriile ei puteri și voință. Visul a purtat-o în Antananarivo, capitala Madagascarului. Acolo, la periferia orașului, a găsit un complex, Alasura Ortodoxă și, timp de două luni, a descoperit că și un zâmbet îți poate schimba viața.

 
Complexul Alasura  este format din clădire pentru locuință cler; Spital care deși are aparatură nu funcționează decât partea de Stomatologie și un cabinet pentru consultații generale. Nu sunt doctori, asistente; Biserica; Ferma – porci și păsări + câteva locuințe pentru angajați; Ospiciu – camere, sala de mese, capelă pentru rugăciuni iar în spatele acestuia este Școala: 3 clase pentru preșcolari și un atelier pentru croitorie, curte cu leagăne și topogane; Seminar Teologic cu numele Sf. Ioan Teologul; spațiul se întinde pe o suprafață destul de mare, grădina dintre Ospiciu și Sediul principal de sus este formată din trei platforme aranjate cu decorațiuni grecești, diverși arbori malagași și flori. ,,Eu locuiesc într-una din camerele din Ospiciu, unde nu sunt doar bătrâni, ci în vreo ¾ din camere sunt câteva fete ale căror părinți lucrează aici. Fetele sunt de vârste foarte diferite, de la 5 ani până la 25. Le-am învățat cum să se gospodărească singure, le-am învățat limba engleză, cum să utilizeze computerul dar mai ales le-am propovăduit Sfânta Scriptură. Ajunsesem să le fiu mentor. Tare mult m-am atașat de ele iar ele de mine“, îmi spune, cu vocea tremurândă, Mihaela.

Era lângă mine și îmi povestea, dar sufletul îi era tot acolo. Îi era deja dor de tot ceea ce lăsase în urmă, de prietenii pe care și i-a făcut, de scorpionul pe care îl găsise în pat, de șopârlele care mai apăreau câteodată în camera ei, de diversele insecte, de sărăcia care o înconjura oriunde se uita, de mirosul greu. „Gândește-te la comunitățile foarte sărace de la noi. Acum multiplică acea imagine de 10 ori și generalizează. Asta am văzut eu prima dată de cum am coborât din avion, în Antananarivo. Imaginează-ți oameni care cumpără apă, unii nu își permit nici măcar să o cumpere în fiecare zi sau oameni care încearcă să vândă orice mărunțiș din gospodărie pentru a avea un mic câștig, oameni care mor de foame. Imaginea asta cred că m-a șocat cel mai tare. Pe insulă pământul e în mare parte arid, așa că nici nu pot cultiva prea multe. Instinctul de supraviețuire primează“.

,,Activitățile mi le-am creat singură”

În primele ei zile de misiune, nu i s-a permis să plece din campus. Dar nici nu stătea nimeni de vorbă cu ea. Fiecare avea ceva de făcut, oamenii respectau rânduiala. Așa că a trebuit să descopere ea cum poate ajuta. „Nimeni nu mă băga în seamă la început. Știau că sunt acolo, că sunt româncă, dar nu se opreau din treburile pe care le aveau de făcut pentru a-mi arăta tocmai mie împrejurimile. Așa că m-am împrietenit eu cu toată lumea iar activitățile mi le-am creat singură. În primele mele zile le-am cunoscut și pe fete: pe Eliah, pe Evangelia, pe Vasiliki, pe Esthere, pe Veronique, pe Felicine, pe Claudine. Le ajutam la lecții, la canto sau chiar la gătit. M-am atașat în special de Vesiliki care din cauza poliomielitei, corpul ei era foarte deformat. Din cauza lipsei medicamentelor durerile erau mari, nu avea nici poftă de mâncare“. Simptomele poliomielitei și ale altor boli de aici au ajuns să-i fie mai cunoscute decît cele ale unei răceli. „Malaria ocolește Capitala, dar asta nu înseamnă că ea nu există în restul Madagascarului. O problemă de igienă este că oamenii cumpără apa potabilă în bidoane de plastic infecte. Gândește-te, când ești foarte sărac și apa trebuie să o cumperi, mai clătești recipientul?“.

Cu toate că timpul ei în complex a fost unul limitat, a reușit din primele săptămâni să câștige încrederea celor de acolo respectând conduita interioară și manifestând sentimentul religios. „În fiecare dimineață la 6.30 era slujba, iar apoi micul dejun. La ora 13.00 era prânzul, apoi vecernia de la ora 16:30  iar la ora 19.00 cina. Acest program trebuia respectat, inclusiv cel al meselor întrucât reprezintă o formă de respect. După ce luam masa se discuta despre activitățile fiecăruia în fața ÎPS – ului și eventualele probleme întâmpinate. După micul dejun aveam și eu diverse sarcini, Înalt Prea Sfințitul mă trimitea la bibliotecă să aranjez cărți, să fac curat, să fac inventarierea produselor din depozite. Apoi am fost învrednicită ca duminica să fiu eu cea care ține predica copiilor. Eu vorbeam în engleză sau franceză, iar fiul preotului Pavel, Michael, traducea în malagașă.  De asemenea, am predat seminariștilor de acolo materia Noul Testament, chiar dacă eu sunt doar în anul II la Teologie. Și am înființat și un cor cu copiii care veneau și la biserică, cu vârste între 5 și 14 ani“.

„Soțul m-a susținut de la început“

Dacă toată ziua era ocupată, seara stătea de vorbă cu noile ei prietene, apoi mergea la rugăciune și încerca să fie una cu locul. „Am fost afectată de climă, de străinătatea locului, noaptea inima îmi era câteodată încolțită de frică, plângeam, nu puteam dormi, dar nici nu aveam ce să fac. Trebuia să rezist, de dragul lor“. Ideile și minunile lumii tropicale au prins contur pe paginile jurnalului în care Mihaela scria aproape în fiecare seară. A încercat să deslușească limbajul oamenilor din Madagascar, să îi înțeleagă, să le acopere instinctul de supraviețuire cu bucuria de a dărui, a încercat să nu mai fie doar „o albă“ între atâția „negri“ ci doar o creștină între creștini. „Am ieșit de atâtea ori în afara Complexului Ortodox, umblând printre malagașii care sunt foarte deschiși și sociabili, dar nu mă puteam simți chiar ca în lumea mea. Îmi era dor de soțul meu, care mă aștepta acasă. Marius m-a susținut încă de la început, necontenit. Fără el nu cred că aș fi ajuns aici“. Când oboseala nu-i adormea simțurile, Mihaela citea Biblia sau vorbea cu ceilalți misionari despre suferințele oamenilor.

„Am înființat un cor de copii“

După ce i-a expirat mandatul de misionar și s-a întors acasă, Mihaela speră că se va reîntoarce pe tărâmul bătut de soare. „Cu greu m-am despărțit de fetele de la cămin. Dar nu am putut pleca fără să le las o amintire. M-am gândit să le fac o surpiză de Sfintele Paști, astfel în ziua Învierii Domnului, ele au găsit pe paturile lor câte un iepuraș mare de ciocolată. Nu cred că au mai primit vreodată o ciocolată de calitate de aceea am făcut un efort financiar și am comandat acei iepurași de la fabrica Robert, renumită de altfel pentru calitatea produselor, pentru că am vrut să îi tratez într-un mod de egalitate cu copiii din România cărora de Sărbători părinții le cumpără tot ce este mai bun. De asemenea Înalt Prea Sfințitul Ignatios a avut parte și el de o surpriză. I-am învățat pe copii din Biserică două cântece în limba franceză și unul în românește, pe care în ziua de Paști le-au cântat în Biserică sub coordonarea prietenei mele Rebeca pe care am lăsat-o să continue ceea ce am început cu acest cor. Aș fi vrut să fiu și eu acolo, să le simt emoțiile“, suspină făgărășeanca.

Dar, deși a revenit acasă cu mare dor de patria natală și de familie, mărturisește astfel „O parte din inima mea a rămas acolo. De aceea, mă voi reîntoarce, însă într-un alt loc din Madagascar, în Toliara. Acolo efectiv este o regiune problematică, nu plouă deloc, copiii mor de foame și este mare suferința“. În primul sejur a plecat cu 3.000 de euro, bani strânși de la oameni cu inimă din zona noastră, bani cu care și-a plătit călătoria, iar restul i-a dat celor de acolo. A făcut 6 tipuri de vaccin, a schimbat 4 avioane, a plecat cu gândul că poate acolo își va găsi sfârșitul, a plecat în ideea de dăruire totală. Și totuși, peste câteva luni o va lua de la capăt.

„Este o asociație în Sibiu, ACUM (Acțiunea Creștină pentru Unitate și Misiune), iar aceasta îmi va susține acțiunile mele în viitor. Vom merge în două direcții: ajutorarea oamenilor săraci din România dar și misiuni în străinătate“, completează Mihaela. S-a gândit să scrie și o carte despre experiența din Madagascar, o carte ce va cuprinde memoriile ei. O carte pe care cu siguranță o voi citi și eu. Recunosc, i-am sorbit fiecare cuvânt și cred că Mihaela este, din punctul meu de vedere, una din cele mai curajoase persoane pe care le-am cunoscut până acum!

(Alina ROMAN)