Transfăgărășan este drumul printre munții Făgărașului, ce începe din localitatea Bascov, județul Argeș si se termina in apropierea localității Cârțișoara, județul Sibiu.
Cu o lungime de aproximativ 152 Km, parte a DN 7 C, drumul face legătura intre cele doua provincii istorice Muntenia si Transilvania. Timp de patru ani, între 1970 și 1974, militari și civili s-au luptat cu natura pentru construirea a ceea ce a devenit șoseaua circulabilă aflată la cea mai înaltă altitudine din România, 2.042 m, până la inaugurarea Transalpinei, inaugurată oficial pe 20 septembrie 1974.
În 1968, după invadarea Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu și-a dorit realizarea unui drum strategic, care să lege Muntenia de Ardeal. Astfel, specialiștii au fost trimiși să studieze la fața locului posibilitatea construirii unei căi de acces care să taie Munții Mehedinți și pe cei ai Cernei, astfel încât, în cazul unui atac, armata să aibă mai multe variante de a ajunge în Transilvania. După câteva luni, în 1969, planurile s-au schimbat și a apărut ideea unui drum peste Munții Făgăraș, un drum național cu două benzi.
Potrivit ziarelor vremii, la realizarea spectaculosului drum, construit între anii 1970-1974, ”au lucrat mii de oameni (…) militarii forţelor armate, unităţi de genişti, care au adus, o contribuţie hotărâtoare la realizarea Transfăgărăşanului” şi a altor categorii sociale ”mii de muncitori, mineri, tehnicieni, ingineri şi proiectanţi la unităţile Ministerelor Energiei Electrice, Transporturilor şi Telecomunicaţiilor” (”România Liberă”, 21 septembrie 1974), dar care a implicat şi numeroase sacrificii.
”Din martie 1970, de când geniştii au primit această misiune, atacul s-a articulat după o tactică şi o strategie ferme, zi de zi. Dacă a nins, dacă a plouat, dacă a dat lapoviţă sau grindină, dacă a fost ger, munca a continuat ca şi pe vreme bună: cei de la înaintări s-au căţărat pe ţancuri legându-se cu coarde de vreun brad şi acolo unde nu mai erau brazi de-un colţ de stâncă: au săpat găuri adânci cu ranga şi cu târnăcopul, au cărat explozibilul, au dat foc fitilelor detonante şi numai ei ştiu cum s-au grăbit spre adăposturi; buldozeriştii au împins vagoane de rocă, conducându-şi maşinile la înălţimile la care zboară avioanele, pe acolo pe unde nu trecuse picior de om, drum tăiat în stâncă la marginea unor adâncimi de zeci şi de sute de metri (…)” (”Scânteia” din 17 iunie 1971).
La realizarea celor peste 90 de kilometri de şosea, ”în total au fost făcute cca 4 milioane metri cubi de derocări şi terasamente, construite 28 de poduri şi viaducte în beton şi fier, 550 de podeţe, precum şi un tunel rutier în lungime de aproape un kilometru care străpunge masivul muntos între vârfurile Negoiu şi Moldoveanu” (”România Liberă”, 21 septembrie 1974).