E vară, e cald și în după-amiezele sau weekend-urile libere parcă ne vine să ieșim prin împrejurimi. Vă propun o scurtă excursie la Șona, în satul pictorului Ștefan Câlția și al movilelor despre care toată lumea știe câte o legendă, fără să poată spună care este cea adevărată.

Când intri în Șona, începi să vezi albastru în fața ochilor. La propriu. Câteva case, recent restaurate, de pe strada principală, își poartă cu mândrie albastrul cel de altădată, încercând să te ducă în lumea satelor lui Marin Preda sau Radu Tudoran.

Totul a pornit de la casa pictorului Câlția, cel care a restaurat-o primul, plecând de la imaginea unei case autentice a locului și păstrând pe fațadă simboluri străvechi ale comunității, precum crucea și cercul. Alte case albastre au apărut ulterior, fiind genul de sătuc care l-ar determina pe Regele Charles să-și mai cumpere o proprietate în România. Casa lui de la Viscri se remarcă tocmai prin autenticul său albastru și iese în evidență de la depărtare. Ca și casele din Șona.

Aflu de la localnici că satul lui Câlția de pe malul Oltului mai numără vreo 150 de suflete, fiind destul de depopulat, chiar dacă se află la doar 6 kilometri de Făgăraş. Drumul până acolo, asfaltat în ultimii ani, șerpuiește pe malul râului Olt, înconjurat de ambele părți de verdeață.

După ce străbați cei aproximativ 2 kilometri ai satului pe ulița principală și admiri albastrul de Șona, te oprești cu mașina acolo unde se termină casele și începe verdele câmpului. Din depărtare deja poți zări movilele care au făcut Șona celebră și care se înalță falnic la circa 2 kilometri de sat. Mergi pe jos până acolo ca să te bucuri de un câmp presărat cu sunătoare, rochița rândunicii și alte ierburi (unele chiar cu nume pornografice în cultura populară), pe care, dacă le cunoști, le poți culege pentru ceai sau vreo altă întrebuințare la care nici nu te aștepți.

Deja ești în urcare spre piramide și poți vedea în stânga-ți cum se întrezărește unul dintre cele mai frumoase peisaje din Țara Făgărașului: șerpuirea Oltului, un ciorchine de lacuri care lucesc în soare, un baraj început pe vremea lui Ceaușescu și o varietate de culori – de la verdele crud al ierbii la galbenul spicelor de grâu. Toate formează un tablou parcă pus pe pânză de o mână cu har.

E a treia sau a patra oară când merg la piramide, nu mai ştiu exact. De fiecare dată, mă opresc în sat și caut oameni ai locului să mai aflu câte ceva despre ele. Fiecare știe o altă legendă despre formarea lor și tocmai asta le face atât de controversate.

Nimeni nu își amintește câmpul din capul satului, fără movile. Toți s-au născut când piramidele existau deja și susțin că le-au prins și părinții lor, și bunicii lor, și străbunicii lor.

Ar fi din timpul dacilor, ar fi de pe vremea celților, le-ar fi făcut vreo companie militară pentru a executa trageri dintre ele, le-a dat naștere un uriaș… Și uite cum nu se mai termină legendele despre cele 7 movile.

Au aspectul unor piramide egiptene, dar sunt îmbrăcate în iarbă în loc de piatră și sunt mult mai modeste ca înălțime. Patru din cele 7 movile sunt mai mari decât suratele lor şi au între 15 şi 20 metri înălţime. Celelalte trei sunt umbrite de primele.

Într-una din dățile în care am mers la Șona l-am cunoscut pe Mihai Frățilă, un localnic în vârstă, care a fost președintele CAP-ului din sat.

În 1962, pe când era șeful CAP-ului, mi-a povestiti că a făcut o adresă la București și a solicitat permisiunea de a face săpături în movile. Răspunsul a venit prompt cum că nu se poate! I s-a spus că acolo sunt morminte ale unor oameni care au murit de o boală necunoscută şi că, dacă le-ar dezgropa, maladia s-ar extinde, iar tratament pentru ea nu există.

Ani de zile n-a mai încercat nimeni din Șona să afle ce se ascunde înăuntrul lor. Până prin 2009, când niște hoți nemți, care aflaseră că movilele ar găzdui de fapt comori, au săpat noaptea pe ascuns, sperând într-o îmbogățire, la propriu, peste noapte. Nu se știe ce au găsit ori dacă au găsit ceva, că, după cum vă imaginați, n-a fost nimeni chemat din sat la jecmănirea piramidelor.

Merită să vă mai povestesc și legenda uriașului. Poate vă veți adormi seara copiii cu noua poveste. Se spune că un uriaș a vrut să treacă odată Oltul. Cu picioarele-i protejate de nişte încălţări pe mărimea sa, despre care unii zic că ar fi cizme, alţii că ar fi opinci, uriaşul a trecut apele Oltului şi a ajuns pe dealul din apropierea satului. În timpul acesta în încălţările uriaşului s-au adunat mari cantităţi de pământ, nisip şi mâl, iar, ca să scape de ele, uriașul s-a descălțat și și-a întors încălțările cu susul în jos. Pământul din cizmele lui a fost atât de mult, încât s-au format cei 7 guruieţi. Umblă o vorbă prin Şona că, în preajma piramidelor, trebuie să mergi cu grijă, ca nu cumva să-i trezeşti pe uriaşi.

Pe aceste piramide se poate urca. Pe unele există chiar cărări bătătorite de vizitatori. Din vârful lor, Oltul și câmpurile se văd altfel. Stând acolo sus, te întrebi cum a făcut Dumnezeu natura așa de frumoasă? Mai frumoasă decât natura umană…

(Cristina Cornilă)