Pe vremuri, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii țineau Dragobetele. Probabil că luna februarie era considerată lună de primăvară, iar ziua de 24 era începutul anului agricol (uneori ziua ieșirii ursului din bârlog).
Divinitate mitologică similară lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un bărbat chipeș și iubăreț nevoie mare. Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic, el era la daci zeul care, ca un „naș cosmic”, oficia în cer la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. În decursul anilor, această tradiție s-a extins și la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele și băieții se întâlnesc pentru ca iubirea lor să țină tot anul, precum a păsărilor ce se „logodesc” în această zi.
Motivația preluării obiceiului păsărilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc „pasăre” însemnând chiar „mesaj al cerului”. Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui făcându-se petreceri (fără indécențele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii…
Înainte de vreme, pretutindeni prin sate se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!”. Credința populară românească spune că cei care participă la Dragobete vor fi feriți de boli tot anul. Așadar: dimineața, îmbrăcați în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în fața bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în căutarea ghioceilor și a altor plante miraculoase (folosite pentru descântece de dragoste); dacă vremea era urâtă, se adunau la unii dintre ei acasă și se țineau de jocuri și de povești.
De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele și băieții făceau frății de sânge. În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieți și fetele stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele și tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă era păstrată cu mare grijă pentru că avea proprietăți magice (se spunea că e „născută din surâsul zânelor”) și putea face fetele mai frumoase și mai drăgăstoase. Dacă nu era omăt, fetele adunau apa de ploaie (pentru spălatul părului).
Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat în ziua de Dragobete ca să fie drăgăstoase tot anul și mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, păsărilor cerului, nicio vietate nefiind sacrificată de Dragobete.
