La 20 septembrie 1974, pe platoul Bâlea Lac, la cota 2042, a fost inaugurat Transfăgărăşeanul, una din cele mai mari lucrari de infrastructură din Romania.
Cu o lungime de aproximativ 152 km, parte a DN 7 C, drumul face legatura intre cele doua provincii istorice: Muntenia si Transilvania.
Lucrarile au fost demarate in decembrie 1969, la sud de către genistii din cadrul Regimentului 1 Ramnicu Valcea, iar la nord de cei de la Regimentului 52 Alba Iulia. Acestora li s-au alaturat lucratori civili atrasi in special de salariu destul de consistent pe vremea aceea, de aproximativ 6.000 de lei.
In anul 1971, Ceausescu a schimbat planurile si drumul a devenit un drum national cu doua benzi, iar zona muntilor Fagaras ar fi trebuit sa devina o statiune a sporturilor de iarna cu peste 100 km de partii de schi, partii de bob, patinoare si hoteluri.
Proiectul s-a impotmolit, cauza fiind lipsa acuta de fonduri sau indreptarea acestora catre alte lucrari considerate la acel timp de stricta necesitate. Drumul ce unduia pe langa crestele Fagarasilor inghitise bani cu lopata.
Lucrarile trebuiau finalizate in 1973, dar conditiile meteo nefavorabile si greutatea traseului au amanat finalizare cu 1 an.
Drumul a fost finalizat pe 20 septembrie 1974, la inaugurare fiind prezent si Ceausescu. Initial, ruta alpina avea sa poarte numele sau, dar acesta a refuzat si astfel numele acesteia a devenit Transfagarasean.
A urmat asfatarea drumului, care a durat 4 ani, ruta de azi asa cum o stim noi fiind finalizata in anul 1980.
Constructia drumului a cerut si jertfe omenesti, atat din partea militarilor, cat si a civililor. Datele oficiale vorbesc despre 40 de oameni care si-au dat viata pentru construirea Transfagarasanului.
In memoria acestora si a celor care au participat la constructia rutei s-au construit doua monumente: Poarta Genistilor (coata 1200) si Poarta Întâlnirii (cota 1600).
