Povestea omului cu picioare de pasăre de la Sâmbăta de Sus


Încep cu a fost odată… Căci nimeni nu ştie când. Dar se ştie unde. Este o poveste din aceea pe care Eliade ar fi scris-o în nuvelele sale fantastice. Greu de crezut, spre limita cu ,,aşa ceva nu există.

În Sâmbăta de Sus o ştie toată lumea, eu însămi am crescut cu această poveste. Mi-au spus-o străbunicii, mi-au povestit-o mai târziu bunicii, acum vine rândul meu să o zic. Şi, ca să vă transmit informaţia cât mai exactă, am mers acolo unde se presupune că s-a întâmplat. Ghid mi-a fost Vichente Haşu, un sâmbetean get-beget de 78 de ani, care a mers să îmi arate locul unde a fost văzut odată omul cu picioare de barză. Unii ştiu că ar fi avut picioare de gâscă sau de raţă, am mai întâlnit şi aceste variaţiuni ale legendei. Cert este că erau picioare asemănătoare cu cele ale păsărilor în general.

Pe o vreme ploioasă şi uşor ceţoasă – că parcă aşa se întâmplă întodeauna când e vorba de poveşti supranaturale – am plecat pe drumul dintre sat şi zona turistică.

Am mers cam jumătatea distanţei, când domnul Haşu îmi spune să opresc: ,,Aici este! Vezi în stânga noastră în linie dreaptă cu noi bisericile din satul vecin Lisa? Întotdeauna să te gândeşti că locul cu pricina a fost în dreptul bisericilor, undeva pe lângă arinii ăştia care se văd nu departe de drum.

Pe partea dreaptă a drumului am văzut o bornă kilometrică ce arăta că mai sunt 5 km până la Complex Sâmbăta. Acesta ar fi un alt indiciu după care să vă luaţi, dar, spre doesebire de primul, acesta poate fi trecător, dacă borna va fi distrusă sau luată.

,,Din bătrâni se povesteşte că vatra satului Sâmbăta de Sus ar fi fost aici, nu pe locul satului de astăzi. Locul se cheamă Lacul Vlăgăroaiei. Se spune că într-o casă de lemn, în postul Crăciunului, într-o seară se ţinea o şezătoate de fete. În timp ce fetele torceau şi cântau în casă, a intrat un băiat necunoscut locului. Era un băiat frumos, îmbrăcat într-o manta lungă, care ţinea un toiag în mână. Le-a salutat pe fete şi s-a aşezat lângă una dintre ele. Când şi-a dat jos mantaua, fetele s-au speriat. Băiatul avea picioare de barză, îşi începe povestea Vichente Haşu.

Se pare că acest băiat a venit însoţit de un alt prieten la şezătoare, dar cel din urmă nu a intrat în casă şi a aşteptat afară.

Povestea devine şi mai interesantă.

,,Băiatul s-a ridicat de pe scaun şi cu toiagul pe care-l ţinea în mână a bătut de trei ori în podeaua casei. Casa a început încet să se scufunde. După un timp, acolo s-a format un lac, care avea pe fund nisipuri mişcătoare. Până aproape în zilele noastre în zona aceasta s-au mai putut observa bucăţi din grinzile de lemn ale acelei case. Satul s-a mutat mai în jos deoarece se credea că acel loc este blestemat, îmi mai spune domnul Haşu.

Este prima oară când merg să văd unde s-a întâmplat. Nu ne apropiem tare de arinii pe lângă care ar fi fost casa, dar acum ştiu şi eu să identific locul legendei.

Ultima oară mi-a povestit-o bunicul meu, Ştefan Ioan, care o ştia de la părinţii lui şi de la bătrânii satului. Unii povesteau că în lacul acela s-ar mai fi băgat în trecut bivoliţe şi nu au mai ieşit niciodată. Aşa s-ar explica existenţa nisipurilor mişcătoare. Pentru existenţa omului cu picioare de pasăre, vă las pe voi să găsiţi explicaţia.

Familia lui Constantin Brâncoveanu, stăpână peste Sâmbăta de Sus

Din punct de vedere istoric, despre locul unde este mânăstirea Sâmbăta de Sus şi locul unde este acum vatra satului se ştiu informaţii încă din secolul al XVII-lea. Aceste domenii s-au aflat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Preda este cel care a construit prima biserică de lemn în apropierea pădurii. Mai târziu, Constantin Brâncoveanu face acolo o mânăstire din piatră. Domeniile se transmit din generaţie în generaţie membrilor familiei Brâncoveanu. Bisericile din sat sunt făcute tot de Brâncoveni. O inscripţie din antreul Bisericii din partea apuseană a satului spune că aceasta este ctitoria ,,scoborâtorilor răposatului Constantin Brâncoveanu.

Plecând de la aceste informaţii din care reiese clar că deja noua vatră a satului era mutată acolo unde se află şi astăzi, înseamnă că povestea omului cu picioare de pasăre, deşi nu este plasată de nimeni într-un anumit orizont de timp, ar fi putut avea loc oricând înaintea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, deci de la 1650 în jos.

 

(Cristina Cornilă)

 




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.