(Anul 1678)

Mare era castelanul și falnic stătea în scaunul din Sala Tronului. Se gândea la treburile pe care le avea de rezolvat cu boierii făgărășeni. Când, pe neașteptate, fusese deranjat de către un străjer:

„Măria Ta, am adus condamnatul la moarte, așa cum ați dorit“

„Să vină în fața mea, exclamă castelanul, arătând cu mâna spre ușa de intrare.“

„Da, Măria Ta!“

Adus de câțiva străjeri, condamnatul, tras la față și plin de sânge, având doar câteva zdrențe pe el, se aruncă în fața castelanului și începu a plânge:

„Îndurare, stăpâne, îndurare. Recunosc, a fost greșeala mea, dar promit că nu se va mai întâmpla. Îndurare!“

„Inchizitorul a decis, eu nu mai am ce face, răspunse răspicat voievodul. Ți-ai recunoscut fapta, nu mai e în puterile mele să te salvez“

Peste Sala Tronului se lăsă liniștea. În fundal se mai auzea murmurul condamnatului.. îndurare, îndurare…

Castelanul se ridică de pe falnicul lui tron și se duse lângă cpndamnat. Îi puse mâinile pe cap și îi spuse:

„Mai ai dreptul la o rugăciune. Te voi lăsa singur acum, să te rogi Fecioarei“

„Mulțumesc, stăpâne, mulțumesc“

„Străjer, du-l în Turn și lasă-l singur în camera unde este Fecioara.“

Bucuros și mulțumit de hotărârea pe care a luat-o, Castelanul se puse din nou pe scaunul lui domnesc şi îşi reluă gândurile care-l măcinau. Un zâmbet îi apăru pe faţa lui bătută de atâtea lupte împotriva vrăjmaşilor. ,,Nebunu’ de el, bietul iobag, se gândeşte voievodul, nici nu ştie ce-l aşteaptă“.

Condamnatul a intrat în încăpere şi în faţa lui îi apăru o doamnă cum nu mai văzuse niciodată în faţa lui. Să fie o zână, se gândi el. Să fie un înger, ea este salvarea mea.
Se puse în genunchi în faţa Fecioarei. Închise ochii şi îşi aduse aminte de familia lui şi cum a trădat-o acum. O lacrimă îi curse pe obraz, dar o şterse repede. Timpul se scurgea şi el vroia cu orice chip să spună o rugăciune, un Tatăl Nostru. Înainte să o rostească, deschise ochii să se uite la Fecioară. Cât de frumoasă şi de majestuoasă era statuia.
Statuia de fier reprezenta o femeie, în braţe avea două pumnale, ţinute însă la spate, pe care, în reveria ce i se arătase în faţă, condamnatul nu le văzuse. Zărise doar icoana de pe pieptul ei, icoana cu Fecioara Maria.
Închise ochii… Tatăl Nostru care eşti în Ceruri…. Frumoase sunt vorbele din rugăciune, îşi spuse condamnatul. Frumoasă este şi Fecioara. Frumoasă este această clipă pe care voievodul mi-a dat-o. Trebuie să pup icoana cu Fecioara Maria, îşi spuse şi se apropie de statuie.
În acel moment femeia neclintită prinsese viaţă. Bietul om habar n-avea ce a făcut, nu trebuia să sărute icoana, nu trebuia să se apropie de Fecioară!
Ca într-o îmbrăţişare a morţii, statuia îl prinse în braţe şi îl străpunse cu cele două pumnale. A strigat şi implorat pentru ajutor, însă nimeni nu-l auzea. A vrut să scape, însă îmbrăţişarea era mult prea puternică pentru el. S-a uitat în ochii Fecioarei. Erau neclintiţi, faţa ei nu schiţa nici un regret. Omului nu-i venea să creadă. În clipa următoare trapa de sub el se deschise şi omul a căzut într-un mecanism de cuţite şi săbii care l-au mărunţit.

Rămăşiţele lui au fost duse către Olt printr-un canal care, pe atunci, curgea la 7-8 metri în Castelul Făgăraşului. Nu mai rămăsese nimic în acea încăpere. Doar străjerul intrase după oribila şi monstruoasa crimă să şteargă sângele, urmele. Alt condamnat aştepta, plin de speranţă, sărutul mortal al domniţei de fier. Iar castelanul aștepta în Sala Tronului, pe scaunul lui cel înalt, plictisit și îngândurat…

Uitată într-un colț…

O astfel de poveste ar fi putut avea loc în secolul XVII. Sau poate nu. Dacă Fecioara de Fier este doar o legendă a Cetății, cu siguranță Sala Tronului nu este. A fost închisă publicului în ultimii 50 de ani, însă acum ea a fost redată turiștilor. În această impresionantă sală au fost primite soliile din Țara Românească și din Moldova, ale marelui hatman al Poloniei, ori ale Porții. Tot aici s-au desfășurat lucrările Dieta Transilvaniei, au fost primiți soli ai regelui Frenței, Ludovic al XIV-lea, ai împăratului austriac Leopold I, sau ai regelui Poloniei și a fost acceptată Diploma Leopoldină, care a servit drept Constituție a Transilvaniei până la 1848. Între anii 1948 – 1960 a fost închisoare comunistă. Una din cele mai temute închisori de pe întreg teritoriu al României. 600 de pușcăriași au fost aici. O închisoare de exterminare fizică și morală. Iar vreme de o jumătate de secol, Sala Tronului a rămas o încăpere degradată, uitată, închisă publicului.

…redată publicului

Anul acesta s-au alocat sălii mai bine de 500 de mii de lei pentru restaurare și 800 de mii de lei pentru mobilier, din bugetul local. Peste 100 de invitați au fost la marea deschidere a Sălii Tronului, prinți și prințese și falnicul castelan, care stătea, îngândurat, pe marele lui scaun domnesc! Probabil că, dacă nu exista un dram de stăruință atât din partea conducerii muzeului, cât și din partea municipalității, și acum se vorbea de Sala Tronului ca de o încăpere degradată. „Este un vis împlinit pentru noi, am dorit să redăm gloria de altă dată a acestei Cetăți. Acestei cetăți pe care Nicolae Iorga o numea una din podoabele țării. Este numită cea mai puternică cetate a țării, încă din secolul al XVI-lea. Și acum și una din cele mai frumoase din lume, așa cum ne-a numit anul trecut o prestigioasă revistă. Iar recent, și datorită efortului pe care l-am făcut, am primit certificat de excelență din partea celui mai mare site de turism din lume. Suntem mândri, bucuroși, știm că este o mare responsabilitate să administrăm acum o asemenea valoare“, Elena Băjenaru, director al Muzeului Țării Făgărașului „Valer Literat“. Marea Sală a Tronului nu mai stă acum uitată într-un ungher al cetății. A fost complet mobilată cu peste 70 de jilțuri, împodobite cu stema Făgărașului – doi pești, un tron domnesc, candelabre spectaculoase, armuri și arme vechi. Piese specific secolelor XV-XVIII.

Următorul pe listă pentru reabilitare este Turnul Temniței, aici unde, din cauza temperaturii scăzute, erau închiși răzvrătiții împotriva sistemului comunist. (Alina ROMAN)