Cultura română se integrează culturii europene, care se întregeşte la rândul ei prin cuprinderea culturilor est-europene. Volumul lui Mircea Eliade, „Profetism românesc”, este emblematic, în acest sens: „Nu ne putem imagina o cultură europeană, redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpato – balcanic”.

Volumul „Carte de înţelepciune” al lui Constantin Noica, „şade în cumpătul vremii”, rostindu-se pe sine”. Paginile cărții relevă prin ele însele, ”actul de infinire, de continuă adâncire în universal”. Un cititor asiduu poate fi el însuși, un discipol al ”Școlii” noiciene, o ”Școală” a cunoașterii, a spiritualizării.

„Această înţelepciune prin cultură, ca formă ultimă a culturii, a cultivării de sine, ne e dată nouă”, statuează Noica în scrierile sale. Subintitulat „Un model paideic în cultura umanistă”, „Jurnalul de la Păltiniş”, editat de Gabriel Liiceanu, redă „povestirea exemplară a unei deveniri în spaţiul spiritului, a unui act pedagogic, subtil”. În anul 1975, Constantin Noica se retrage la Păltiniş.  Aici, „la 4000 de picioare deasupra omenirii”, cum el însuşi mărturiseşte,  a instituit cu discipolii săi, un timp al spiritualității. Volumul „Mathesis sau bucuriile simple” (1934) este urmat de „Rostirea filosofică românească”, „Creaţie şi frumos în rostirea românească”, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, „Sentimentul românesc al fiinţei”, „Spiritul românesc în cumpătul vremii”, „Şase maladii ale spiritului contemporan”, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”. Asupra operei se aşterne propria-i mărturisire: „Am avut norocul unei singure vocaţii, singura în care obţii împlinirea fără mutilare, senzaţia adevărului plin”. Cu toții accedem spre un ideal: ”primatul spiritului”.

Conștiința umană ”trăiește într-un climat de valori spirituale” specifică L. Blaga în volumul ”Trilogia valorilor”. ”Concepția metafizică despre misterul cosmic, despre existență, despre lume și viață” (L. Blaga, ”Trilogia valorilor”) se va așterne peste versuri.  ”Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină / Şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / Nu micşorează, ci tremurătoare / Măreşte şi mai tare taina nopţii / Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / Cu largi fiori de sfânt mister / Şi tot ce-i ne-nţeles / Se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari” (”Poemele luminii”,”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). Lumina semnifică în textul poetic blagian: cunoaşterea, aspiraţia, frenezia, creația însăși, iubirea, renaşterea, zborul, zvâcnirea inimii, elanul vital, viaţa,  dorul. Sunt metafore ale ”infinirii”.

Poetul întrevede „contemplarea unor spaţii care pot da sentimentul puternic, copleşitor al vieţii cosmice şi al eternităţii ei” (G. Gană). Poezia satului, a muntelui, a câmpului, a pădurii, a mării, metafore ale cosmicului cu semnificaţie existenţială, îi impregnează opera.

Poezia, dramaturgia, memorialistica comunică între ele, substanţial şi chiar stilistic, pentru că au un substrat sau un izvor comun, dar faptul nu le afectează autonomia. Blaga a fost un spirit creator. George Gană îi defineşte coordonatele creaţiei: „receptivitatea cu deschiderea cosmică, a poetului la lumea fenomenală este dominată de o sensibilitate metafizică structurală care transformă percepţia într-o punte de salt a imaginaţiei orientate spre adânc. Intuirea unei realităţi absolute în lucruri sau dincolo de ele, ori, dimpotrivă, sentimentul absenţei acesteia este resortul liric esenţial”. Repere din biografia lui se vor regăsi şi în operă. „Poemele luminii”, îşi au izvorul în declaraţiile de dragoste trimise Corneliei Brediceanu, viitoarea sa soţie. După editarea acestui volum de debut, apar doar crâmpeie din biografie. Vocea poetului e impersonală şi stilizată. Ea devoalează drama omului, de fapt, drama lumii. Odată cu volumul „La cumpăna apelor”, revin datele biografice. Este un lirism retrospectiv de evocare a unor momente din trecut.

„Spaţiul matrice” pe care Blaga vrea să-l dureze, dincolo de „prag de lume”, îi defineşte statutul poeziei. Lumea închipuită ca o cântare va fi restaurată în structurile ei edenice prin cuvântul rostit. Cântecul este menit a reda fiinţei plenitudinea din ziua cea dintâi. Imaginea esenţializată a lumii se ascunde în semne, în tâlcuri indescifrabile. Eul poetic sondeză tărâmurile semnificaţiilor, urcând praguri, trepte, transcedentând cosmosul. ”Pietrele templului” blagian sunt întoarceri în „illo tempore”, treceri sub semnul Marii Treceri.

Sensibilitatea metafizică va contura viziunea despre lume a poetului. „Existenţa absolută este contemplată în formele vieţii cosmice. Cea mai pură dintre ele este lumina. Prin tipul de sensibilitate, prin modul în care percepe lumea, prin afinitatea viziunii lui poetice cu aceea de ordin mitic, ceea ce explică atât deschiderea spre mitologii din toate ariile culturale şi recurgerea frecventă la mit ca mijloc de expresie cât şi crearea de mituri noi, Lucian Blaga se situează în linia marelui romantism, unde se află de altfel şi rădăcinile formaţiei sale culturale” (G. Gană). Condiţia cosmică a omului, raportul „eu – univers” fundamentează lirica lui Blaga. „Marea trecere” este un parcurs în care îşi clamează durerea sau exultă când simte că a depăşit-o. Pendularea între aceste două atitudini îi fundamentează opera.

Tragismul se va accentua în „Lauda somnului”. Poemul „Tristeţe metafizică” abundă în imagini şi simboluri ale stingerii. Volumul „La cumpăna apelor” îi va readuce un echilibru pe care-l resimte cu plenitudine. „La curţile dorului” şi „Nebănuitele trepte” aduc ele însele o seninătate care se va umbri, pe măsura elaborării textului poetic.

În patrimoniul cultural făgărășean se înscrie volumul ”Imaginarul tanatic în lirica lui George Bacovia și a lui Ion Minulescu”, editat de d-na dr. Maria Racu. „Incursiunea în imaginarul tanatic simbolist și-a dorit să ofere o altă certificare a faptului că, în modernitate, instaurarea ”reformei morții” a devenit o realitate socială, culturală și, mai ales, una poetică. Arhitextul poetic al unor simboliști ca George Bacovia sau Ion Minulescu trimite la o altă realitate, reconfigurată de acești ”școlari ai nopții” dintr-o perspectivă tanatică. Am ajuns la convingerea că printr-o atare literatură, suntem racordați  la o ”lume de simboluri” generată de latura abisală a poetului simbolist considerat, și la rându-i considerându-se ”un paria”, ”un avocat”, ”un expulzat” al lumii reale. Pentru acest tip de poet, trăirea la marginea existenței reconfigurează realul printr-un ochean deformat, readaptat noii realități cultural-istorice de Tanatos. Trăind într-o atare epocă de tranziție, de final de secol, George Bacovia și Ion Minulescu integrează în imaginarul poetic, dominanta tanatică sau, altfel spus, asumarea imaginii ubicue a morții. Realitatea propriu-zisă respiră un aer contaminat de moarte prin izbucnirea războiului. Această realitate modelează spiritul, într-un anume fel, încât acesta se vede contopit în străfundul ființei cu reflexele sale tenebroase. Modelarea e resimțită chiar și în personalitatea unui simbolist, considerat vivace și teatral, cum este Ion Minulescu, care simte că războiul a fixat în el, ”stări îndărătnice”, depuse una peste alta în straturi elementare. Se înțelege de ce poetul simbolist, prin însăși apariția sa culturală, este pus față în față cu moartea, realitate ce devine o coordonată nucleară a imaginarului poetic simbolist. Prin această imagine tanatic-proteică, revela(n)tă în poetica simbolistă, considerăm că există un echivalent în planul umanului, corespunzător imaginii-obsesie a morții din imaginarul simbolist: ”omul – în – slujbă – tanatică”. În acest interstițiu cultural și literar, definit generic simbolism, recunoaștem valențele unui mod(el)ul de atitudine în fața morții, localizat prin / din cele cinci ipostaze imaginate de Philippe Ariès: Moartea domesticită, moartea de sine, ”la mort longue et proche”, ”la mort de toi”, și ”la mort inversée” (moartea pe dos, răsturnată), numită astfel, deoarece muribundului i se refuză o realitate și i se ascunde fenomenul iminent al morții apropiate. Avem convingerea că am descoperit exprimată în textul poemelor analizate  și filosofia prin care poetul simbolist se distanțează de omul curent ca atare, atitudine regăsită într-o ”știință a morții”/ și / sau într-o firească înțelegere a orizontului tanatic. Conchidem că, pe filiera teoretică și critică, în simbolism va circula și obsesia morții ca ”descompunere”, ”moarte grea”, ”universală”, atitudine dominatoare în imaginarul poetic bacovian, ce va fi însă, epurată estetic în poetica minulesciană”. Această carte de referință este menită dăinuirii  ”ca un drum larg deschis peste generații”.