La o simplă căutare pe internet a Danei Goleţ, te prinzi repede că se ocupă cu melodii sârbeşti şi bănăţene. Dar, totuşi, Dana trăieşte în Făgăraş şi a devenit ardeleancă de vreo 15 ani. Spune că dragostea a adus-o în mijlocul Transilvaniei, dar nu a renunţat nici la Banatul natal, unde încă mai are familie, prieteni şi cântări. Merge des la Timişoara, dar îşi consumă viaţa la Făgăraş, unde are grijă ca 15 copii să deprindă tainele talentului cu care a înzestrat-o pe ea Dumnezeu. Dă lecţii de canto atunci când nu este plecată la vreun concert sau în turneu. Are propriul canal de youtube unde o pot asculta fanii. Are afinităţi pentru Australia, unde a cântat perioade mai lungi, însă nu s-au muta acolo. De alte ţări nici nu vrea să audă. Dana a vorbit despre toate acestea în interviul acordat ziarului Salut Făgăraş.

Cristina Cornilă: Dana, tu eşti bănăţeancă. Ce sau cine te-a convins să te ardelenizezi?

Dana Goleţ: Iubirea m-a făcut! Acea iubire oarbă, care îţi ia minţile la început (râde). Dan Trif, cel care îmi este astăzi şi impresar, este responsabil de mutarea mea aici. M-am cunoscut cu el în urmă cu mulţi ani la o nuntă în Bucureşti. Eu cântam acolo. A mai durat cam un an şi jumătate din acel moment până m-am mutat la Făgăraş Asta se întâmpla în 2004. De atunci m-am ardelenizat, cum zici tu.

Cristina Cornilă: Ce îţi lipseşte cel mai mult din partea Banatului?

Dana Goleţ: (fără să stea pe gânduri) Familia în primul rând, iar apoi prietenii. Deşi am ţinut legătura cu prietenii mei de acolo şi mai ales cu colegii muzicanţi şi după venirea la Făgăraş! Chiar ne vizităm când putem. Cu colegii muzicanţi colaborez de câtre ori am evenimente în zona Timişoarei. La Timişoara merg des, cam de două ori pe lună. Avem cântări în zona aceea: Timişoara, Arad, Lugoj… Facem naveta mereu. Cam jumătate din cântări sunt în Banat, jumătate sunt în Ardeal. Suntem atât de mult pe drumuri, încât ne-am săturat de ele!

Cristina Cornilă: Moşteneşti din familie talentul muzical?

Dana Goleţ: Chiar deloc, nu cântă nimeni în familia mea. Însă, pot spune că eu am început să cânt într-un fel datorită lor. Ai mei ascultau la pickup discuri cu muzică populară. Crescând cu ele, am început să cânt toată ziua prin casă. Ei râdeau de mine. Într-o zi a venit la noi acasă solistul de muzică sârbească Pera Todorovici. Eu cântam prin camera mea. A întrebat cine cântă şi a zis că am voce bună. M-a întrebat dacă n-aş vrea să cânt. A fost primul imbold, prima încurajare… Cu el am făcut primele lecţii de canto şi vocalize. Apoi ne-am hotărât să mergem la un ansamblu, dar, pentru că eu eram minoră, nu am fost acceptată la niciunul dintre ansamblurile la care aş fi vrut să merg. Atunci el mi-a promis că, dacă intru la un liceu de muzică, o să îmi găsească un ansamblu bun. Şi mi-a găsit. M-a dus la audiţii la un ansamblu al cărui dirijor era dl. Galetin, socrul Andreei Voica. Când am ajuns acolo, era plin de instrumentişti în sala respectivă, iar eu m-am emoţionat şi n-am mai cântat nimic. Abia după ce s-a eliberat sala şi au ieşit cu toţii afară, cu un nod în gât, am început să cânt. M-a luat în ansamblu. Mi-aduc aminte că se numea Ansamblul ,,Bănăţeana” din Timişoara. Apoi au urmat spectacole, festivaluri, premii, plânsete acolo unde nu erau premii… 

Cristina Cornilă: Să înţeleg că ai intrat la un liceu de muzică!

Dana Goleţ: Am intrat, deşi până spre finalul clasei a VIII-a nici nu mâ gândeam în direcţia aceea. În şcoala gimnazială profesorii m-au îndrumat spre cor. Atât de mult uram corul acela, de nu pot să-ţi explic (râde)! În anii de şcoală, la muzică cea mai mare notă luată a fost 6. Nu-mi plăcea şi gata! Până la urmă, cum ţi-am povestit, în clasa a VIII-a am decis să merg la un liceu de muzică. Profesorii s-au mirat. M-am dus la profesoara mea de muzică şi am lucrat cu ea pentru admiterea la liceu. În trei săptămâni am învăţat la foc continuu şi am intrat la liceu cu o medie peste 8.

Cristina Cornilă: Ştiu că eşti mamă. S-a lipsit molipsit vreun copil de pasiunea aceasta a ta?

Dana Goleţ: Am doi copii, iar unuia i-am transmis pasiunea. Este vorba de băiatul meu, Daniel, care are 23 de ani şi care cântă vocal şi la instrumente (clarinet şi pian). A terminat, ca şi mine, acelaşi liceu de muzică, iar apoi a urmat şi o facultate de muzică. Fiica mea, Zorana, are 18 ani şi nu cântă, dar are o altă înclinaţie artistică. Este elevă la Liceul de Arte, secţia teatru.

Cristina Cornilă: Ai cântat prin străinătate. Te-ai gândit vreodată serios să rămâi acolo? Colegi de-ai tăi au făcut-o: George Rotaru în SUA, Ştefan Hruşcă în Canada etc.

Dana Goleţ: (fără ezitare) Niciodată! În 2001 am cântat o perioadă mai lungă în Australia, în 2002 am fost în Canada, în 2003 din nou în Australia. În 2005 am cântat în Danemarca, Germania, Italia, iar în 2017 în America. Nu aş fi rămas nicăieri. Dacă mă-ntrebi unde mi-a plăcut mai mult, pot spune că în Australia. Clima a fost pe gustul meu, plus faptul că a fost prima mea ieşire mai îndepărtată şi m-am lăsat impresionată. Dar nu m-am gândit deloc să rămân pe unde am cântat.

Cristina Cornilă: Dacă nu erai cântăreaţă, ce crezi că ai fost astăzi?

Dana Goleţ: Cred că aş fi făcut ceva în domeniul medicinei. La noi în familie toţi lucrează în această ramură. Toată lumea ar fi vrut şi pentru mine cariera aceasta, pentru că ei considerau că muzica nu este o meserie ca să poţi trăi din ea.

Cristina Cornilă: Cum se nasc cântecele tale: le culegi de undeva sau le scrii tu?

Dana Goleţ: Niciuna dintre variante! Pentru cântecele bănăţene am un textier din Buziaş care îmi face textele şi linia melodică, iar pentru cele din Ardeal am pe cineva în zona noastră. În ce priveşte melodiile sârbeşti, aleg piese cunoscute, la care linia melodică rămâne, iar textul este tradus şi refăcut unde e cazul ca să sune bine.

Cristina Cornilă: Ce solist/ă din muzica populară te inspiră?

Dana Goleţ: Pe vremuri mi-a plăcut mult Nicoleta Voica, iar astăzi ascult în principal muzică sârbească.

Cristina Cornilă: Îţi mulţumesc!