În toată lumea construcţia castelelor de apă este fascinantă. Aceste clădiri hidrotehnice sunt foarte înalte – pentru a putea da presiune apei la coborâre – şi au forme interesante, de la castele, la ştiuleţi de porumb, la obeliscuri sau la turnuri. În general, denumirea cea mai des întâlnită pentru ele este de castele, dar în inima României se foloseşte mai mult cea de turn.
În Făgăraş, oraş aflat fix la punctul zero al ţării, cu o populaţie sub 30.000 de locuitori, au fost construite 8 turnuri de apă. Le-am numărat de la înălţime, cu câteva zile înainte, dintr-un punct din care se poate vedea aproape tot oraşul. Cel mai impresionat este în parcul Regina Maria. Mai este unul în zona Mecanoplast, iar celalalte 6 sunt în aria fostului Combinat Chimic Nitramonia.
Toate au fost construite în era Ceauşescu sau chiar puţin şi înaintea lui. De pildă, turnul de apă din parcul Regina Maria a fost dat în folosinţă în 1961, iar Nicolae Ceauşescu ajungea la conducerea României în anul 1965.
Puţină lume mai ştie informaţii tehnice despre acest turn şi ce am reuşit să aflu se datorează unor oameni care au fost şi mai sunt preocupaţi de Făgăraşul de altădată, respectiv Ioan Buduru şi Alexandru Boieriu.
Construcţia, care poate fi văzută de la mare depărtare, are nişte date impresionante: are 40 de metri înălţime doar turnul, alţi 5 metri sunt pentru rezervorul de apă de deasupra lui, aşa că înălţimea totală este 45 de metri, în condiţiile în care un bloc cu patru etaje nu depăşeşte în niciun caz 20 de metri.
În rezervorul din vârful turnului, cu o capacitate de 800 de metri cubi, ajungea apa din sursa Iaşi. Nu musai ca să fie stocată, ci era urcată aici doar ca să plece spre locuinţele din jur cu presiune, care se forma prin căderea ei.
Zidurile turnului au o grosime de 15 centimetri.
Am urcat în turnul din parcul Regina Maria alături de Alexandru Boieriu şi inginerii Cosmin Lupu şi Ciprian Ţeţiu. Deşi am mers pregătiţi cu proiectoare, în interiorul turnului intră suficientă lumină naturală pe gemulţele de la fiecare nivel, aşa că n-a mai fost necesar să le folosim. Ne-a impresionat cât de solidă este construcţia, care pare să nu fi fost afectată de vreme şi vremuri şi, în afară de mizeriile lăsate de porumbeii care intră acolo nestingheriţi pe geam, ai zice că n-a mai fost folosită doar de ieri.
Nişte scări spiralate urcă de la parter şi până la baza rezervorului de apă. Par să fie vreo 12 etaje, dar le urcăm fără prea mare efort, pentru că sunt largi şi au vizibilitate bună. Din când în când ne oprim să ne tot uităm de la nivele diferite la cum arată turnul pe interior, care pare un imens haxagon, de-a lungul căruia urcă nişte conducte ce pe vremuri aveau rolul de a conduce apa până în rezervor. Astăzi sunt dezafectate, dar nu au dispărut de la locul lor firesc şi continuăm să ne mirăm de cât de bine s-a întreţinut cel mai mare turn de apă al Făgăraşului.
Ne oprim la baza rezervorului, căci acolo se opresc şi scările spiralate de ciment. Mai departe continuă curioşii şi curajoşii, căci se poate merge şi mai sus pe acoperişul turnului, traversând practic în urcare întregul rezervor, pe nişte scări de fier. Continuă doar inginerul Cosmin Lupu până sus, ca să avem câteva imagini şi din ultima parte a turnului şi, de asemenea, de pe turn, cu întregul oraş.
Sub soare şi sub ploaie, acoperişul turnului a căpătat în cei peste 60 de ani de existenţă o pojghiţă de muşchi şi licheni, nu foarte groasă şi nici problematică pentru călcat. Pe acoperiş te poţi plimba şi poţi fotografia în toate părţile Făgăraşul, dar imaginile care se vor regăsi cel mai des în galeria aparatului foto sunt cu peisajele verzi din parc, pentru că sunt cele mai apropiate de locul cu pricina. Marginile acoperişului sunt prevăzute cu nişte grilaje de fier pentru protecţie.
După o inedită experienţă în turnul de apă şi după laudele pe care le-am avut cu toţii pentru rezistenţa construcţiilor de altădată, începem deplasarea în sens invers, iar coborârea este evident mai rapidă, că nici nu ne-am dat seama când am făcut-o.
Urcarea şi coborârea din turn se fac printr-o singură uşă de fier, dar nu vă aşteptaţi să o găsiţi şi deschisă. Uşa este încuiată cu un lacăt, ca nu cumva cineva să se hazardeze nesupravegheat într-o aventură care poate fi periculoasă.
(Cristina Cornilă)
