În volumul „Convorbiri cu Octavian Paler”, Daniel Cristea-Enache, avea să remarce vivacitatea spirituală a scriitorului Octavian Paler, păstrată până în ultima clipă. Aşa îl percepem şi azi: ”un spirit viu, intolerant cu intoleranţa, patetic în marginile lucidităţii” (Eugen Simion).
În conştiinţa contemporaneităţii, Octavian Paler este un umanist, „un om de bibliotecă” aplecat asupra unei noi perspective existenţiale a miturilor, asupra condiţiei umane. Născut la poalele munților Făgăraș, în satul Lisa, Octavian Paler absoarbe în scriitura sa, temele umanității: destinul, adevărul, conștiința unui spirit dăruit introspecției.
„Tărâmul ființei presupune o continuă și fără de sfârșit adeverire, posibilă doar prin desprinderea fermă de imperiul conștiinței comune cu transfigurarea și transformarea acestui imperiu precum și cu includerea lui în Ființa și tărâmul a toate câte sunt, au fost și vor fi. Conștiința e preluată de (și purtată în) noua dimensiune ce se deschide și care prinde în deschiderea ei, noianul de tărâmuri sub-nivelice integrate în (și prin ) substanța intimă a conștiinței. Mișcarea de adeverire e continuă: conștiința se transformă firesc și necesar răsturnându-se peste marginile sinelui și intrând în puterea ființei” (Corneliu Mircea, ”Ființă și conștiință”, București, editura Cartea românească, 1984, pp. 396-397). Etimologic, ”adevărul” derivă din lat. ”ad+de+verum” cu semnificația ”spre+pentru adevăr”, ”aducere la adevăr”. Adevărul ”se adeverește”: se întoarce spre adevăr: se ridică la adevăr. Orizontul cunoașterii nu se închide, dimpotrivă, se deschide. Cuvântul ”ne împinge spre” și ”ne ridică la”, ne smulge din inerția prea lesnei împăcări – cu tot ceea ce este și a fost dat prin orizontul cunoașterii și ne proiectează spre natura mai adâncă a ființei noastre și a ființei lumii, spre natura mai adâncă a tot ceea ce este cu adevărat” (Corneliu Mircea, p. 396).
„Autoportret într-o oglindă spartă”, editat în 2004, e un itinerar spiritual de sondare a „rosturilor existentei” în adevăr. Despre Lisa, avea să ne lase pagini ale descinderii dintr-o lume cu legi aspre în care cuvântul își avea temelia în adevăr: „S-ar zice că iubesc o vârstă a acestui sat, care a trecut o dată cu copilăria şi adolescenţa mea. Dar dacă iubesc o copilărie şi o adolescenţă care nu mai există, înseamnă că am neapărat nevoie de ele. Am crescut ca toţi oamenii de aici văzând zilnic munţii de aproape şi aceasta are o anumită importanţă. Ei ne-au învăţat în felul lor să luăm totul în serios” (”Scrisori imaginare”). Paginile cărților ne dezvăluie nouă, generației de acum, un spirit lucid. Asemenea lui Steinhardt, parcurge un traseu al introspecţiei: „prin alţii spre sine”.”Scrisori imaginare” impregnează stilul confesiv al operei.
Lui Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache i-a consacrat în volumul de publicistică ”Aproape liber”, eseurile care-l definesc ca un autor al introspecției. Volumul ”Deșertul pentru totdeauna supune atenției cititorului, dimensiunea temporală și morală a vieții. Suferința fizică va însemna pentru cel născut la poalele munților Făgăraș, o întoarcere la obârșie în tonalități grave. Pentru ”Neuitatul Paler”, Lisa, satul natal, este un ”reper simbolic, cvasimitologic”. Aici s-au zămislit Cuvântul, rostirea, rânduiala. Timpul rememorării trasează două dimensiuni: cel al nostalgiei, al dorului după o lume pierdută în zariștea cosmică și un timp al unei realități crude, cel al distrugerii satului românesc din perioada comunistă. Pentru generația de acum cât și pentru generațiile care vor veni, ”creația lui Octavian Paler are o subtilitate pe care cititorul o va intui”. Din paginile cărților răzbat îndoielile, întrebările, crizele cu care toți ne confruntăm.
Daniel Cristea-Enache îi surprinde ca și în ”Convorbiri cu Octavian Paler”, ”eul profund, eul generic” în care fiecare cititor se regăsește. ”De la copilăria într-un sat reproiectat într-o mitologie personală la adolescența cu lecturi devoratoare, de la aceasta la tinerețea experiențelor literare și la maturitatea scriitorului consacrat, de la drumurile inițiatice ale călătorului pentru care geografia este o formă a istoriei la fixarea într-o matcă românească de alții disprețuită, omisă, uitată, Paler a exprimat foarte mult din noi-și foarte profund. Obsesiile lui au fost (ori au devenit) și ale noastre. Întrebările pe care și le-a pus ne-au frământat. Răspunsurile, când au fost posibile, au căpătat forma lui de expresie”. Eseul 44 de lei marchează un destin, destinul unui scriitor consacrat. La anii senectuții, ”își privește satul natal cu ochii limpezi, fără lacrima emoției și aburul nostalgiei”.
Motto-ul romanului ”Viața pe un peron” – ”modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său” (Wilhelm von Humboldt) – deschide un câmp de semnificații ființiale: ”Sunt gata să accept că defectele mele s-au transformat în destin. Nu eu am creat cobrele pe lume, și nu eu am împărțit oamenii în îmblânzitori și victime”(”Viața pe un peron”). Prins în cercul fatal al istoriei dar şi al existenţei umane, autorul își reconstituie propria viață. Intransigent, O.Paler aduce în conştiinţa tuturor, universul concentraționar. Rinocizarea societăţii va dobândi accente tragice în roman.
Regăsim în romanul ”Don Quijote în Est”, un spirit lucid ancorat în realitatea vremurilor ante și postdecembriste. Sub teroarea istoriei, idealurile se frâng. ”Niciodată nu mi-aș fi închipuit că voi descoperi aici, între ai mei, că ”homo homini lupus” nu e o născocire calomnioasă a poeților și filosofilor. Ne-am isterizat cu toții, am devenit o societate de lupi liberi și hămesiți.. Și cum să accept că frica ne ține laolaltă, iar libertatea ne învrăjbește” Despre Occident, confesiunile sunt umbrite: în România, ”comunismul a creat un om acrobatic”. Acolo, pragmatismul a creat un om robotizat, o mașină superioară și eficientă de făcut bani”. Sintagma ”Omul acrobatic” este în viziunea lui, cel care a suportat rigorile unui timp al opresiunii. Autorul avea să declare: ”Fie că am crezut sau nu, eu am spus adevărul când m-am considerat un Don Quijote care se bate cu morile de vânt. Și știu că riscul lui Don Quijote este eșecul, dar mai știu ceva: că uneori eșecurile ne definesc mai bine decât reușitele deoarece arată până unde au năzuit iluziile și credințele noastre. dacă n-am renunțat încă la gazetărie este pentru că n-am putut. N-am reușit să nu ies din singurătatea scrierii cărții la care lucrez, ”Don Quijote din Est” pentru a spune ce cred despre o lume care se îndepărtează din nenorocire, din ce în ce mai mult de ceea ce am așteptat în decembrie, 1989” (Octavian Paler, ”O confesiune” în ”România literară”, nr. 843, 12 ian. 1993). Sanda Cordoș avea să remarce în Prefața volumului: ”Don Quijote în Est” e, înainte de toate, o carte complexă și foarte nuanțată despre identitatea românească ce, după aproape cinci decenii în care fusese confiscată și fabricată politic, are, în sfârșit, posibilitatea de a fi reflectată de o gândire liberă”.
În ”Viața ca o coridă”, Octavian Paler se confesează: ”Sufăr de un exces de memorie. Aud mereu pași în urmă și nu mă pot stăpâni. Întorc capul. brusc ochii mi se umple de ceva neclar, iar din această nebuloasă reînvie un miros, un sunet sau un crâmpei de drum pe care-l credeam uitat și pe care uneltirile misterioase ale subconștientului, îl scot la suprafață” (”Viața ca o coridă”, p. 20).
”Drumuri prin memorie”, I (Egipt, Grecia); ”Drumuri prin memorie”, II (Italia), ”Viaţa pe un peron”; ”Scrisori imaginare”, ”Apărarea lui Galilei”, ”Aventuri solitare”; ”Don Quijote în Est”, ”Rugați-vă să nu vă crească aripi”, ”Deşertul pentru totdeauna”, ”Un om norocos”, ”Mitologii subiective”, ”Autoportret într-o oglindă spartă”, ”Caminante. Jurnal şi contrajurnal mexican”, ”Viaţa ca o coridă”, ”Eul detestabil”, ”Vremea întrebărilor”, ”Rugaţi-vă să nu vă crească aripi”, ”Don Quijote în est”, ”Polemici cordiale”, ”Calomnii mitologice”, instituie un timp al introspecției.
Prof. Viorica Bica