Călătorule, de ai drum prin Ardeal (fă cumva să ai), musai să te opreşti şi la Dealu Frumos. Dacă vii dinspre Făgăraş, ai 36 de kilometri de parcurs cu maşina, pe ruta Voila – Cincşor – Cincu – Merghindeal – Dealu Frumos. Peisajul până acolo e foarte frumos, aşa că, odată ajuns la destinaţie, parcă îţi pare rău că s-a terminat drumul. Dar altă frumuseţe te aşteaptă în centrul satului; înainte ca şoseaua principală să cotească uşor la stânga, se înalţă falnică Biserica fortificată evanghelică a satului. Are peste 700 de ani de când este în picioare, dar nu vă imaginaţi că pe la 1250 arăta tot ca astăzi. În prima jumătate a secolului al XIII-lea a fost doar o bazilică romanică, căreia i s-au adăugat mai apoi turnuri, clopotniţă, ziduri de incintă, chiar şi o casă fortificată cu totul între zidurile exterioare de apărare ale Bisericii.
Studiu de caz pentru studenţii Universităţii de Arhitectură ,,Ion Mincu” din Bucureşti
Biserica fortificată de la Dealu Frumos a fost dată în administrare, printr-un contract de comodat, Universităţii de Arhitectură şi Urbanism 
,,Ion Mincu” din Bucureşti. Aşa că, dacă vă nimeriţi pe acolo în timpul stagiilor de practică studenţească, veţi întâlni studenţi şi profesori deopotrivă, unii păşind timid spre tainele construcţiilor istorice, alţii răscolind cu privirea, poate pentru a mia oară, detalii de arhitectură pe care să le explice viitorilor arhitecţi. Şi unii, şi ceilalţi şi-au legat destinul, în feluri diverite, de această fortificaţie, care până nu demult se afla exact în centrul României.
,,Biserica, fosta şcoală săsească din vecinătatea ei, căminul şi casa parohială au fost date spre administrare Universităţii bucureştene, contractul mai având la ora aceasta încă vreo 15 ani de valabilitate. În fiecare an, din martie – aprilie, încep să vină aici studenţi şi cadre didactice. Se face practică la Dealu Frumos, se fac lucrări de licenţă având ca obiect Biserica fortificată. Fosta şcoală săsească a fost amenajată la parter pentru a putea găzdui studenţii, iar la etaj este un muzeu”, ne explică Alina Şamu, angajată a Universităţii ,,Ion Mincu”, care ne-a fost un bun ghid în explorarea tainelor acestei construcţii medievale.
Cine a uitat slănina în turn?
Despre Biserica evanghelică de la Dealu Frumos se pot spune multe lucruri asemănătoare cu celelalte fortificaţii transilvănene din împrejurimi, dar un mic detaliu, aşezat în istoria ei recentă absolut întâmplător, o face unică.
,,Ca mai toate fortificaţiile săseşti, şi la Dealu Frumos a existat un turn al slăninii, acolo unde sătenii îşi puneau slăninile la uscat iarna, după tăierea porcului, şi aveau voie să meargă să îşi taie bucăţi din ele doar duminica. Dar cineva şi-a uitat acolo slănina acum 30 de ani. Este foarte bine zvântată, este conservată şi este intactă. Timp de trei decenii nu am reuşit să aflăm a cui este bucata de slănină. Este o slănină de dimensiuni generoase, despre care s-a scris şi în Germania, în speranţa că cineva îi va găsi proprietarul. Mulţi saşi au plecat în Germania după ’90. Prin intermediul Asociaţiei Saşilor din Germania s-au publicat diverse articole despre inedita slănină din turnul bisericii, sperând că vreun german îi va citi păţania părinţilor sau bunicilor săi, iar aceia îşi vor aduce aminte de slănina lăsată în România. Nu s-a întâmplat nimic, n-a revendicat-o nimeni!”, povesteşte Alina Şamu.
Slănina pe care hazardul a făcut-o uitată în turn este astăzi un fel de marcă a obiectivului turistic. Este aproape pietrificată şi, datorită construcţiei turnului, nu atrage pofticioşi, de genul pisicilor, şoarecilor sau păsărilor. Turnul are o singură ferestruică şi menţine înăuntru o temperatură constantă indiferent de anotimp.
Apă, da! Mâncare, da!
Alina Şamu povesteşte cu haz că, dacă în vremurile de azi sătenii ar trebui să se retragă între zidurile fortificaţiei, ar avea de mâncare slănină şi de băut apă potabilă. ,,Iar ceapă roşie ne aduceţi voi de la Făgăraş”, glumeşte ea.
În mijlocul bisericii a fost săpată o fântână pentru situaţiile în care invazii neaşteptate ar face ca localnicii să se retragă după zidurile fortificaţiei. Fântâna este acum acoperită, iar sus, în tavan, încă mai există locul unde era fixat scripetele cu care se trăgeau găleţile cu apă. În istorie, printre altele, este consemnată asedierea localităţii de către ostaşii lui Mihai Viteazu, în anul 1599, în drumul trupelor spre bătălia de la Şelimbăr, în urmă căreia Mihai Viteazu devenea şi conducătorul Transilvaniei.
Nu a lipsit în Evul Mediu nici celebra temniţă matrimonială dintre zidurile acestei mici cetăţi, în care soţii care aveau neînţelegeri în căsnicie erau închişi împreună vreme de două săptămâni, având un singur pat, o singură masă etc. Inevitabil îşi sfârşeau ,,sejurul” aici cu o împăcare, după care erau redaţi comunităţii. Tocmai de aceea nu s-a auzit de vreun divorţ în Dealu Frumos în perioada temniţei matrimoniale.
Satul săsesc fără saşi
Urmele acestei etnii se mai văd astăzi doar în arhitectura şi în unele obiceiuri ale locului, căci populaţia saşilor s-a autodizolvat. Cei care n-au luat calea Germaniei au murit de bătrâneţe în satul în care şi-au consumat viaţa. Potrivit ghidului nostru, Dealu Frumos mai este astăzi casă pentru 4 saşi, aproape toţi trecuţi de 80 de ani.
În scripte, în anul 1850 aşezarea mai număra 626 de saşi (jumătate din numărul total al populaţiei), iar în anul 2002 mai erau 23.
,,Pe vremuri, numai pe o singură stradă locuiau români în Dealu Frumos. Românii au preluat de-a lungul timpului câteva dintre obiceiurile saşilor, cum ar fi cel al vecinătăţilor. De exemplu, când moare o persoană de pe o stradă, cei din vecinătate se unesc şi ajută familia îndoliată, fie cu bani, fie cu ajutor la groapă etc.”, spune Alina Şamu.
Puţinii saşi ai satului s-au aflat până nu demult în grija unui preot din Sibiu, în ce priveşte latura spirituală a traiului lor. Acesta îşi aduna cu un microbuz toţi enoriaşii din satele din împrejurimi şi îi ducea la Agnita unde săvârşea slujba cultului evanghelic. O tragedie, însă, a făcut ca preotul să moară într-un accident de maşină.
Un secol şi jumătate, Dealu Frumos a fost inima ţării
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a calculat unde este centrul României. Punctul zero a fost considerat satul Dealu Frumos din comuna sibiană Merghindeal. După mai bine de un veac şi jumătate, alte măsurători aveau să arate centrul ţării la o distanţă de 36 de kilometri de Dealu Frumos.
Prima persoană din România, care a descoperit că centrul ţării este în Făgăraş, este prof. univ. dr. ing. Alexandru Boroiu de la Universitatea din Piteşti, judeţul Argeş. Acesta a mărturisit că prin anul 2008 a început cercetările. Doi ani ani mai târziu era lucru confirmat: punctul zero al statului român este în interiorul societăţii UPRUC CTR.
După intrarea României în Uniunea Europeană din 2007, primul studiu al profesorului a fost să calculeze centrul Uniunii Europene, care se mutase cu circa 100 de kilometri mai la sud, datorită intrării ţării noastre în structura continentală. Nu trebuie confundat cu centrul Europei fizice, care este situat la nord de Vilnius, în Lituania, fiind calculat în 1989.
Centrul României este în zona de sud-est a Făgăraşului, în interiorul firmei UPRUC CTR, str. Negoiu, nr. 1, aproape de gardul dinspre sud al fabricii (45° 49’ 34.2” N / 24° 59’ 27.3’’ E).
,,Măsurătorile sunt destul de precise, marja de eroare fiind de 30 metri latitudine şi 60 de metri meridian. Aşadar, centrul geografic al ţării este situat pe teritoriul municipiului Făgăraş şi este la mai puţin de 2.400 de metri de Cetatea Făgăraş. Chiar şi admiţând o marjă de eroare, se constată că centrul s-ar afla tot pe teritoriul Făgăraşului”, a declarat profesorul universitar.
La peste patru ani de la descoperirea acestuia, alţi specialişti de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca vin şi ei cu o teorie similară, care plasează centrul ţării tot în apropierea zonei respective.
Vechiul centru al ţării, cel de la Dealu Frumos, datează din 1858 şi nu a fost contestat niciodată până în 2009, deşi se ştia că la vremea când a fost calculat ţara nu avea limitele geografice de acum.
Dealu Frumos rămâne vestit şi fără această titulatură, pentru că este de un pitoresc aparte şi cui îi calcă vreodată piciorul pe acolo nu-i râmâne decât gândul să se întoarcă şi să-l vadă în fiecare anotimp.
Dacă v-am convins că e musai să bifaţi o oprire acolo, vă mai spun că Biserica fortificată nu are tarif de vizitare, dar în interior există o cutie de donaţii, în care puteţi face pierdută o sumă modică din portofel. Banii strânşi astfel peste an sunt folosiţi la întreţinerea zonei verzi din curtea interioară şi din exteriorul obiectivului turistic. Două numere de telefon sunt afişate pe uşa de intrare. Destinatarii apelului pot fi ghizii voştri.
(Cristina Cornilă)
Liebe Cristina Cornila, vielen Dank für den Beitrag. Sie haben die Geschichte sehr informativ und wahrheitsgetreu geschildert. Danke auch an Alina Samu.
Jeden Sonntag um 8,00 Uhr ertönte das Speckglöckchen. Die schwere Kirchentüre wurde geöffnet, die Specktürme aufgeschlossen. In Schönberg waren vier Nachbarschaften, jede hatte ihren eigenen Speckturn.
Ich war in meinen jungen Jahren oft mit meinen Eltern am Sonntag in diesem besagten Turm beim Speck holen mit dabei. Jeder aus der Nachbarschaft hatte einen bestimmten Platz, wo er seinen Speck aufgehängt hat. Jeder hatte auch ein Zeichen in Form eines Stempels. Am Sonntag holte sich man soviel Speck wie für eine Woche benötigt. Es wurde ein Stück angeschnitten und der Stempel draufgedrückt. Somit konnte jeder am nächsten Sonntag sehen ob von seinem Speck was gestohlen, wurde, was natürlich fast nie geschah.
Nun weiter zu Ihrer Frage : wer hat den Speck im Turm vergessen? Dieser Speck gehörte Andreas Zikeli, Floassa 54. (ist leider verstorben). Der Speck hängt seit 1990 an diesem Platz. Vielleicht ist der Stempel ZA noch zu erkennen.
Danke nochmals und liebe Grüße
Michael Retter