Cristina Cornilă: Ce v-a inspirat să fiţi atât de prolific într-un termen atât de scurt? Două apariţii editoriale în mai puţin de o lună?

Cornel Teulea: Problema inspirației este o problemă complicată – nu de ieri, de azi, pentru orice scriitor – așa că am să mă opresc asupra celeilalte părți a întrebării. Nu sunt un scriitor prolific; am scris între 1970 – când am început să scriu teatru – și 1989 mai multe piese, toate cenzurate, interzise. Două excepții: piesele Ștopica și Cenaclul au fost puse în scenă chiar de către mine cu trupa de actori-elevi de la Liceul „Radu Negru” în 1986, respectiv 1987, cu susținerea necondiționată a directorului de atunci, dl. Horațiu Judele.

După premiera Cenaclului (pe scena Casei de Cultură) mi s-a interzis să-mi mai pun în scenă propriile-mi texte.

A doua excepție: debutul în revista Vatra din Târgu- Mureș, în 1988, cu fragmente din piesa Casa de pe colină, titlu schimbat de redactorul Ion Calion, cu acordul meu, altfel piesa n-ar fi apărut nici fragmentar pentru că se numea Paragina.

Revenind: între anii 1999 și 2023, deci pe parcursul a 24 de ani, am publicat nouă cărți și am reeditat două. Intervalul de timp între apariția cărților a fost de circa trei ani.

În ce privește apariția celor două cărți de anul acesta, trebuie spus că piesa Printre bufnițe a fost editată la Charmides din Bistrița, după o jumătate de an de la încredințarea ei directorului editurii. (De scris, am scris-o în trei ani, între 2019 și 2022).

Despre Torcătoarele și Dumnezeu cel bun, apărută acum câteva zile la editura Eikon din București, precizez: piesa a fost scrisă prin anul 2000 și publicată – într-o altă variantă în 2002 – în revista Transilvania din Sibiu. Textul acela mi-a fost solicitat pentru un spectacol lectură la cea de a XXIX-a ediție a Colocviului Internațional „Emil Cioran” de la Rășinari de anul acesta. Am fost de acord. Recitind textul am decis însă că trebuie să scriu altul, unul mai potrivit pentru scenă decât pentru lectură. După rescriere  au rezultat 22 de pagini,  l-am predat editurii care într-un timp record l-a tipărit, iar în 6 mai l-am și lansat la Rășinari. Iată, deci, explicația apariției celor două cărți una după alta.

Cristina Cornilă: Bufnița, clasic și tradițional, în majoritatea culturilor, este simbolul înțelepciunii. La dumneavoastră, privind imaginea de pe copertă, lucrurile se schimbă. Iar dacă citești, fie și numai câteva pagini din carte, te convingi de contrariu. Mă înșel cumva?

Cornel Teulea: Nu, deloc, nu te înșeli. Pentru că ai pomenit de ilustrația de pe copertă trebuie să spun că îi aparține maestrului Ștefan Câlția și se numește Zoomorfă. Îi mulțumesc  și cu această ocazie prietenului meu, marelui artist Ștefan Câlția, pentru generozitatea sa. Nu era nimic mai potrivit ca Zoomorfă să ilustreze tema, subiectul și povestea din Printre bufnițe.

În cartea mea, bufnița este simbolul maleficului, al răului, al suferinței și morții. Piesa mea este  o poveste despre totul și despre nimic, având în vedere că secolul nostru și-a îndreptat privirea înspre forțele neghioabe ale zoologiei care nu ne mai acceptă! Mai pe scurt: piesa mea este o piesă despre bufnițe și oameni;  nu pentru bufnițe, ci pentru cei care au de-a face cu ele. Uneori în chip fatal.

Cornel Teulea – scriitor

Cristina Cornilă: Cartea dumneavoastră are 223 de pagini și nu conține decât o piesă, ceea ce este cam neobișnuit, nu?

Cornel Teulea: Este mai neobișnuit, recunosc, dar nu este ceva nemaiîntâlnit în istoria dramaturgiei. Știu că se poate și juca într-o singură zi pentru că și acțiunea piesei se desfășoară efectiv într-o  singură zi de iarnă, în doar câteva ceasuri.

Ca o paranteză: nu-mi fac iluzii în privința acelei zile în care s-ar putea juca pe scenă, cu toate că „Printre bufnițe – scrie criticul de teatru și teatrologul Ion Calion – este o comedie ce se convertește în tragedie, exact ca la Ionesco și Beckett. Piesa lui Cornel Teulea este comedie sută la sută și tragedie sută la sută.”

Iar vechiul meu prieten, scriitorul legat de Făgăraș prim multe fire existențiale, fiind absolvent de „Radu Negru”, Vasile Gogea, după ce a citit manuscrisul mi-a scris, printre altele: „Piesa asta, Printre bufnițe, este eterna reîntoarcere a rinocerilor, însă, pe culmile disperării. Parcă am citit un roman absurd dramatizat.” Iată deci o piesă de teatru care se poate citi ca și cum ai citi un roman.

Cristina Cornilă: Ce credeți, putem trece de pe culmile disperării la Demiurgul cel rău?

Cornel Teulea: Răspuns: Cum să nu.

Cristina Cornilă: Sintagma Demiurgul cel rău apare mai întâi la gnostici, iar Cioran o preia, scrie o carte cu titlul acesta. În titlul celei de-a doua cărți a dumneavoastră Dumnezeu apare ca Cel bun. Puteți comenta, pe scurt?

Cornel Teulea: Sigur că pot, dar aici și acum, n-o pot face decât foarte, foarte pe scurt. Gnosticismul este o mișcare religioasă ce cuprinde puzderie de sisteme de credință apărute înaintea creștinismului. Toate însă, în esență, sunt de acord că Dumnezeu este Creatorul imperfect, deci este Demiurgul cel rău, pentru că n-a fost în măsură să creeze lumea perfectă. Cioran avea să spună în cartea lui: creația lui Dumnezeu este un blestem iar eu vreau (trebuie)  s-o duc mai departe. N-am pus ghilimelele pentru că am citat din memorie. În piesa mea, Torcătoarele și Dumnezeu cel bun, personajul Cioran discută – în tabloul cinci, de exemplu – cu Femeia Tânără  despre Torcătoare (Ursite, Parce, Moire etc) ca despre Soarta implacabilă; în timpul dialogului încep să bată clopotele unei biserici, iar personajul meu, Cioran, spune: „ Ăsta-i Dumnezeul Evangheliilor. El nu-i batjocoritor ca vechii zei, nu-i la fel de invidios ca ei pe oameni, ba dimpotrivă, îi iubește, așa că ăștia ca noi nu-L putem învinui de nimic rău indiferent prin ce nenorociri am trece. El este Dumnezeul cel bun, cel care a ucis tragedia.” Numai că piesa nu poate continua astfel (are nouă tablouri) și cu atât mai puțin nu se poate încheia în acest spirit religios pentru că spiritul lui Cioran este sceptic prin excelență; nu este ateu dar nu poate crede; este un spirit  contradictoriu, sfâșiat de extremele pe care le atinge, paradoxal, aproape concomitent, în contestație și negație. Astfel, în tabloul următor (șase) personajul Cioran îl neagă pe Cel bun cu următoarele cuvinte: „…Dumnezeu era o soluție și nu se va găsi niciodată una la fel de mulțumitoare. ” Foarte scurt, și în mare, cam asta ar fi.

casa lui Emil Cioran din Răşinari

Cristina Cornilă: Cum de a ajuns Cioran personaj literar?

Cornel Teulea: Mi s-a pus de multe ori întrebarea aceasta și de fiecare dată am răspuns că dintr-o nevoie personală aproape secretă. N-am fost un discipol al lui Cioran, nu am afinități cu el. Eu sunt un om credincios, pentru mine Dumnezeu este soluția salvatoare, asta e clar. A se vedea mai toate finalurile pieselor mele, și, mai ales finalul din Printre bufnițe. Bun, dar am simțit de multe ori și nevoia să strig, să urlu cumplit împotriva lipsei de libertate, a unor lucruri absurde și a unor mutanți care au purtat chipuri și nume de oameni cândva, dar n-am strigat cum aș fi vrut; am ales să dau fuga la masa de scris și să mi-l fac pe Cioran personaj literar.

Cristina Cornilă: Personajul Cioran este copilul din Rășinari, tânărul din Sibiu sau filosoful de la Paris?

Cornel Teulea: Depinde de piesă. De exemplu, în Casa moartă este filosoful de la Paris; la fel în Întâlniri pe muchie de cuțit  și în Torcătoarele… În schimb în piesa Nu-i decât o chestiune hamletiană este în toate cele trei ipostaze dar prezentate în ordinea inversă a experiențelor cioraniene. Începutul este în cimitirul Montparnasse din Paris – unde este înmormântat – , iar finalul are loc pe Coasta Boacii din Rășinari, raiul copilăriei lui Emil Cioran.

casa lui Emil Cioran din Răşinari

Cristina Cornilă: Pe coperta a patra a cărții Torcătoarele și Dumnezeu cel bun, cunoscutul regizor Gavriil Pinte scrie: „La răscruce. (…) Un drum străvechi, ancestral. Și un drum (mai) nou, unul cu dus și întors, un drum pe care umblă în sus și în jos gândurile lui Emil Cioran. Două mitologii. Una antică, a zeilor și ursitoarelor (torcătoarele). Și alta mai (post) modernă, a scepticului de serviciu al vremurilor noastre. Emil Cioran, cu gândurile lui, personaj într-o piesă de teatru. Drumurile vechi sunt deconstruite (se-ncurcă și le încurcă și pe cele noi). Cele noi se pierd și se regăsesc în cele vechi ( pe care le reconstruiesc). Iar noi – cititorii-spectatori – în mijlocul gândurilor, al faptelor, al drumurilor. La răscruce. Și ne întrebăm: încotro? Care e sensul? Iar faptul că ajungem să ne întrebăm este lovitura de grație a dramaturgului. Răspunsul nu se arată la o primă privire (citire). E mai încolo. Și ne bântuie…

Cornel Teulea: Gavriil este un admirabil regizor de teatru. Mi-a pus în undă la Teatrul Național Radiofonic două piese cu ceva ani în urmă. Este prietenul meu. Este un intelectual serios și profund, unul care știe să-mi citească textele. Îi mulțumesc.

Colocviul Internaţional ,,Emil Cioran”, Răşinari, 2023

Cristina Cornilă: Ați fost prezent la cel de-al XXIX-lea Colocviu Internațional „Emil Cioran” de la Rășinari, 5-7 mai. Cum a fost?

Cornel Teulea: Am fost invitat la trei ediții: cea din 2000 de la Sibiu când mi s-a și jucat de doi studenți de la Facultatea „Lucian Blaga” piesa Întâlniri pe muchie de cuțit; am participat și la ediția de anul trecut – de data asta la Rășinari  –  ca și anul acesta. S-au schimbat multe din 2000 până acum, organizatorii sunt alții. Menționez că domnul Ion Dur – profesor universitar și scriitor -, unul din actualii organizatori, a fost și inițiatorul primului Colocviu „ Cioran.”

Anul acesta am întâlnit cam aceleași persoane ca și anul trecut, intervențiile domniilor lor fiind de interes biografic, memorialistic și filosofic, dar și de istorie literară și literatură propriu zisă.

Este adevărat că ponderea acesteia din urmă a fost mai redusă în economia evenimentului, dar este important că  n-a lipsit. Un cuvânt de prețuire în încheiere pentru primarul Rășinarului, domnul Bucur Bogdan, care susține total și exemplar evenimentele culturale autentice, de valoare națională (organizează și Zilele Culturale Octavian Goga) și internațională.

Cristina Cornilă: Vă mulţumesc!

Cornel Teulea: Asemenea!