Este pilot de parapantă, instructor de ski, instructor de înot, participă la competiţii sportive, iar visul lui din copilărie a fost să zboare. Un făgărăşean experimentează „pe bune“ zicala „Doar cerul poate fi limita ta“, ajungând, ori de câte ori este posibil, aproape de nori.

Marius Stoian are 26 de ani şi poate fi considerat „un zburător“. A atins norii de atâtea ori, încât a ajuns să considere acest sport ca făcând parte din existenţa lui. Poate şi pentru că tatăl lui a fost paraşutist în tinereţe, fiind militar de profesie. Meserie pe care, de altfel, o are şi mama lui. Marius a plecat din Făgăraş atunci când a intrat la facultate la Sibiu, în 2008. Atunci a fost un moment hotărâtor în cariera lui de viitor pilot de parapantă.

„De fiecare dată când vedeam un avion pe cer, încă din copilărie, eu nu mă gândeam decât la faptul că atunci când voi fi mare voi sări şi eu dintr-unul. În 2008 m-am stabilit în Sibiu, atunci când am intrat la Facultatea de Ştiinţe Economice. Aici aveam să văd în fiecare zi avioanele zburând pe deasupra oraşului la o altitudine destul de mică. Îţi dai seama ce sentiment am avut când am văzut primul avion zburând chiar deasupra Căminului Studenţesc. Stăteam la mansardă şi aveam geam în acoperiş. Avioanele treceau chiar pe deasupra şi mă uitam la ele din pat!“, povesteşte Marius.

Nu avea să treacă mult timp de la doar a visa cu ochii deschişi, şi a deveni paraşutist.

„Am fost îndrumat de către un verişor să mă înscriu la Aeroclubul Hermann Oberth din Sibiu, la paraşutism. Eu mă gândeam că voi completa doar nişte hârtii şi a doua zi deja şi săream din avion, dar nu a fost să fie deloc aşa“.

Ca visul lui să devină realitate, Marius a trebuit să dea admitere din matematică şi fizică. Apoi au urmat 6 luni de cursuri, finalizate, bineînţeles, cu examene.

„A trebuit să dau examene la 7-8 materii, cum ar fi Cunoaşterea paraşutei, Cunoaşterea aeronavei, Aerodinamica, Meteorologie aeronautică, Performanţe şi Limite umane, Proceduri de urgenţă, Performanţe de zbor şi salt, Legislaţie Aeriană, dar şi examenul pentru pregtirea fizică. Asta presupunea nişte exerciţii de rezistenţă, dar şi inevitabilele tracţiuni la bară“.

Primul zbor

A aşteptat primul lui zbor încă de când era copil. Iar acea zi venise. Ajunsese în aerodrom de dimineaţă. După un briefing scurt, în care i s-au prezentat toate datele referitoare la dată, oră, condiţii meteo, repetarea regulilor, a ajuns în hangar, locul unde se stabilea echipajul pentru zbor. El urma să facă doar un zbor de aclimatizare înainte de salt. „Avionul din care urma să sărim nu prea semăna cu avioanele cu care eu mă obişnuisem să le văd pe cer. Era cu mult mai mic, avea două aripi pe fiecare parte şi elicea din faţă era un fel de… tractor cu aripi. Când avionul a pornit, după zgomot şi fum chiar ziceai că e un tractor. Am făcut acel zbor de aclimatizare, după care mi s-a repetat de câteva ori „să nu sari“, după care ne-am întors cu picioarele pe pământ. Din nou în hangar, din nou echipajul, din nou în avion“. Se executau salturi de la 1.200 de metri, şi avionul urca în aproximativ 20 de minute. La un moment dat a venit şi momentul mult aşteptat de tânărul făgărăşean.

„Mi s-a făcut un semn să mă ridic, să vin în uşa avionului de către instructorul paraşutist. Urma să fac un salt cu deschidere automată, adică după ce părăseam avionul, paraşuta se deschidea în mod automat. M-am poziţionat şi aşteptam un semn, ceva. Am simţit o bătaie pe umăr, care ghici ce însemna: SARI! Şi am săriiiiiit!!!“, îşi aminteşte Marius. Acel sentiment de nedescris, acea libertate pe care nu mulţi pot spune că o experimentează i-au invadat corpul tânărului. Visul lui se împlinea. Era liber. Doar el şi cerul.

„Nu am mai avut şi nu ştiu dacă voi mai avea vreodată acel sentiment. Era sentimentul de libertate, nu ştiu dacă poţi fi mai liber de atât. Am avut un salt cu strigăt, ca să zic aşa. Pe filmare se aude cum strig „iuhuuu“, de bucurie, sau de bucurie amestecată cu adrenalină, nu ştiu. În prima fază eram stresat cu deschiderea paraşutei, chiar dacă nu trebuia să fac nimic, am verificat-o, să fiu sigur; era deschisă. Apoi am avut un alt sentiment de bucurie: acela că s-a deschis paraşuta. După care am luat comenzile în mână şi am început „să pilotez“.

Marius îşi aminteşte de cerul senin, de ziua însorită, de vizibilitatea foarte bună. Şi totuşi îşi mai aminteşte şi altceva, ce l-a dezamăgit puţin. „Ceva nu mi-a plăcut atunci: faptul că am coborât prea repede!“. A făcut trei salturi în ziua respectivă. După care au mai urmat şi altele zilele următoare. „O senzaţie deosebită, pe care o recomand oricui. Poţi să faci ce sport vrei, ca săritura din avion nu este nici un sport“. Timp de 3 ani a sărit de aproximativ 20 de ori cu paraşuta, însă a renunţat la paraşutism dintr-un motiv foarte simplu:

„Am renunţat pentru că toată treaba asta se întâmpla o singură dată pe an. Era un număr destul de mare de sportivi, combustibil puţin“. Aşa că Marius s-a axat pe ceva uşor dferit faţă de paraşutism: zborul cu parapanta.

Parapanta, aparatul lui de zbor

Ca să ajungă din nou la înălţime şi să simtă efectiv cum îi zboară pământul de sub picioare, Marius, la îndemnul unui prieten, a început să ia lecţii de parapantă. Recunoaşte, era familiarizat cu noţiunile de zbor, dar zborul cu parapanta diferă, faţă de cel cu paraşuta. Pentru simplu motiv că la parapantă se poate parcurge distanţe mai lungi de zbor. Aici vorbim despre un aparat de zbor, aşa cum este şi planorul, deltaplanul, sau chiar avionul, doar că parapanta nu are motor, ea zboară după regulile aerodinamicii. Poate urca atunci când întâlneşte curenţi ascendenţi, dar se poate şi închide atunci când întâlneşte turbulenţe.

„Acum 4 ani am început şcoala de zbor cu parapanta, aici, la Sibiu, cu instructorul meu, care este şi preşedintele Asociaţiei de Zbor Liber din România. Primul contact cu parapanta a fost o experienţă oarecum nouă. Era într-un week-end, într-o zi de vară, undeva lângă Sibiu, un deal mic unde se exersau mici decolări şi dsprinderi de pe sol cu parapanta, de către elevii mai multor şcoli de zbor. Pentru prima dată m-am echipat cu o seletă (acel fotoliu/scăunel, pe care stai atunci când zbori). Era ceva asemănător cu hamul de paraşutism, dar cu siguranţă mult mai confortabil şi cu un grad de protecţie mult mai mare. Mi s-a dat o aripă de parapantă, dar a trebuit să învăţ să decolez pe loc drept. Adică o zi întreagă am fugit pe un câmp de lângă pantă, învăţând să decolez şi scoţând sufletul din mine“. A doua zi, pe lângă decolări, a învăţat şi noţiunea de gonflaje la sol, adică manevrarea aripii de parapantă fără desprindere, ca şi cum te-ai juca cu un zmeu.

„Au urmat primele desprinderi de pe sol şi, încet – încet am ajuns să decolez de pe pante mici, mijlocii şi mari. Nu voi uita niciodată prima desprindere de pe sol, acel moment când simţi libertatea şi vrei tot mai mult să guşti din ea“. Cu toate că adrenalina era împinsă la maximum, Marius a avut, la început, momente în care a uitat că nu mai este cu paraşuta, ci cu parapanta, iar comenzile de la un aparat de zbor la celălalt erau diferite. „Eu încă nu scăpasem de obiceiurile de paraşutist, trăgeam mai tare de comenzi, făceam mişcări mai bruste, dar cu mult antrenament, cu mult alergat pe câmpuri şi dealuri reuşeam din ce în ce mai mult“.

A renunţat la ceea ce-i plăcea din motive de serviciu vreme de doi ani. Însă când s-a reapucat de parapantă, a avut de la început un singur obiectiv – licenţa de pilot. Iar ca să devină pilot de parapantă trebuie să treci printr-o pregătire specifică, zeci de ore de pregătire teoretică, zeci de ore petrecute la pantă, exersând şi zboruri care, adunate, trebuie să strângă un număr de aproximativ 20 de ore de stat în aer prin zboruri mici, sau de altitudine, toate efectuate în locaţii diverse din ţară.

„În iulie anul acesta am reuşit să-mi achiziţionez şi echipamentul de zbor, care, apropo, nu este deloc ieftin, dar a meritat şi ultimul bănuţ. În septembrie am dat examenul de obţinere a licenţei de pilot, pe care bineînţeles am şi luat-o. Am participat şi la diferite competiţii de profil. Nu am reuşit, până acum, să ajung pe podium, dar am toată viaţa înainte să tot zbor şi să excelez. Am ajuns să consider zborul un mod de viaţă. Toată lumea care mă întreabă despre zbor mă întreabă dacă îmi este frică de înălţime. Eu consider că trebuie să ai şi puţină frică atunci când zbori. Deci, mamă, îmi este şi mie frică de multe ori atunci când zbor, nu numai ţie!“, spune Marius.

Lecţii de înot, lecţii de schi

Marius Stoian poate fi considerat un sportiv în adevăratul sens al cuvântului. Practică nu doar zborul la cele mai înalte culmi, dar este şi instructor de înot şi schi. „Am obţinut acum ceva timp atestatul de instructor sportiv. În timpul săptămânii, după serviciu, predau lecţii de înot la câteva bazine. Colaborez cu o prietenă care are o firmă de sporturi de agrement şi aventură. Am grupe de elevi începători şi avansaţi, cu care lucrez, dar şi cursuri individuale. Este o modalitate foarte frumoasă de a-ţi petrece timpul liber. Vara avem tabere de cercetaşi, drumeţii“. Cât priveşte sportul de iarnă, Marius spune că aici a avut cele mai bune rezultate. Practică această meserie, de instructor, de mai bine de 10 ani, iar iarna el poate fi găsit pe pârtiile din staţiunea Păltiniş. „Îi sfătuiesc şi pe alţii să guste din plăcerea sportului dar mai ales a zborului. Însă atunci când o face, să fie responsabil“, concluzionează tânărul făgărăşean.

(Alina ROMAN)