Scriam și într-un număr anterior al ziarului Făgăraș Expres despre bucuria de a fi misionar și de a ajuta semenii. Ne-a plăcut mult acest mod de a ajuta, așa că pentru acest număr am stat de vorbă cu o altă făgărășeancă care a fost misionară, de această dată în Africa.

A fost misionară în Africa acum mai bine de 7 ani. A fost în Namibia doar 1 an, dar nu ar sta pe gânduri dacă i s-ar mai oferi încă o șansă să ajungă acolo unde oamenii cu pielea arsă de soare se luptă să supraviețuiască. Oana Cerghit a terminat facultatea de Sociologie și a făcut și un master în gestiunea campaniilor de imagine. Însă anul 2009 avea să îi schimbe modul de gândire, atunci când s-a hotărât să urmeze și o școală misionară din Vama, județul Suceava. Acolo a învățat 5 luni, iar apoi a fost trimisă în prima ei mare aventură, în Africa. A fost trimisă să ajute cu toată ființa ei pe oamenii mai săraci ca ea din deșertul Kalahari, Namibia, dintr-o comunitate denumită Omatako. A plecat cu inima strânsă, dar și plină de nerăbdare să descopere ce înseamnă să trăiești într-o lume diferită decât cea pe care o cunoștea. A plecat cu multe frici, dar și cu încredere că și micul ei ajutor pe care avea să îl dea va conta acolo. „Prima dată am plecat doar pentru 5 luni. Nu îmi terminasem masterul, așa că a trebuit să ma reîntorc în țară pentru dizertație. Iar apoi m-am întors în Africa și am stat aproape 1 an. Mi-am impus de la început să nu am așteptări. Din școală am fost instruiți că vom da piept cu o realitate complet diferită de cea pe care o cunoșteam noi. Așa că mi-am impus să merg acolo cu inima deschisă și pregătită să înfrunt orice. Și, într-adevăr, acolo totul este diferit. Realitatea se măsoară altfel. Nu în timp sau bani“, povestește făgărășeanca.

„Rolul meu: omul bun la toate“

Șocul pe care l-a avut atunci când a ajuns a fost să vadă sărăcia cruntă în care trăiau oamenii. Faptul că pentru a avea puțină apă trebuiau să parcurgă câțiva kilometri ca să ajungă la un sistem de apă, și acela realizat de mâna omului dintr-un sistem solar. Cât despre hrană, a aflat repede cât de puțină este și că băștinașii, ca să și-o procure, trebuie să o vâneze. „Casele lor erau făcute din haine și ceva lemne. Copiii își creau singuri jucăriile din sârmă, haine sau ce mai găseau pe acolo. Am învățat că ei se bucură de orice lucru, cât de mic ar fi fost, primit în dar. Mi-a crescut inima să văd cum le sclipesc ochii de bucurie doar pentru un tricou sau o jucărie primită în dar. Sau chiar pentru farfuria de mâncare pe care o primeau“. Rolul Oanei a fost acela de om bun la toate: gătea, făcea curățenie, croitorie, preda engleza, făcea și agricultură, atât cât se putea pe acolo. „Ajutam cu tot ce puteam. Și îmi făcea mare plăcere să fac asta fără să fiu plătită. Nu există un sentiment mai frumos ca acela de a ajuta pe cineva fără să primești ceva în schimb. M-aș mai duce de o mie de ori într-o asemenea experiență. Te schimbă complet. Modul de gândire, felul în care percepi viața, lucrurile pe care le apreciezi. Totul se schimbă! Înveți să apreciezi lucrurile simple și înveți să apreciezi ce ai“, mărturisește Oana.

Îndrăgostită de tărâmul african

Oana s-a îndrăgostit nebunește de tărâmul african. Nu știe exact, însă, de ce anume. Să fie de deșertul aspru, plin de forme în schimbare, de soarele dogoritor, de oamenii blânzi, fericiți și răbdători, de copiii mereu fericiți. Nici ea nu știe. „Împreună cu alte misionare le făceam hăinuțe copiilor. Bluze, geci, pantaloni. Doamne, ce expresie aveau ei pe față când vedeau hainele pe care le făceam pentru ei! O bucurie de nedescris, simțeam că fac ceva atât de important, încât mă bucuram și eu alături de ei“, își amintește Oana. Pentru ea, ziua începea dis de dimineață, la ora 6 și se încheia seara la 8, când se retrăgea în cort. Avea de făcut multă treabă toată ziua. Ba cosea, ba făcea mâncare pentru 70 de persoane, ba îi învăța pe cei mici engleză, ba povestea cu băștinașii, ba îi și îngrijea. „De dimineață mergeam la bucătărie, unde pregăteam micul dejun. Zilnic, aveam la masă 30 – 40 de băștinași și copii. După micul dejun le predam engleza. Nu dura foarte mult pentru că ei nu erau obișnuiți să stea între 4 pereți. Apoi mergeam la bucătărie din nou, unde pregăteam prânzul. Iar seara se încheia pe la 7-8 seara, atunci când ne retrăgeam în corturi. În Omatako, în mijlocul deșertului african, am învățat să gătesc pentru 70 de persoane, să gătesc cu ce găsesc prin bucătărie sau să gătesc pentru azi cu restul de ciorbă rămasă de ieri. Acolo am învățat să cos la mașina de cusut un pantalon, o bluză sau o geacă din paturi sau resturi de haine de la voluntari. Acolo modul meu de gândire s-a schimbat. Acolo am învățat să apreciez viața pe care o am aici în România“, își amintește făgărășeanca. A venit acasă cu aceeași inimă strânsă, dar acum de dor. De dor după tărâmul și viața aspre pe care le lăsase în urmă, cu multe amintiri și cu visul că odată se va reîntoarce la prietenii pe care i-a lăsat în mijlocul deșertului. Acum locuiește la Sebeș și are o fetiță de aproape 3 ani. „Cu drag aș repeta experiența și o recomand oricărui tânăr aflat la început de drum։, încheie Oana.

(Alina ROMAN)