Pentru că avem multe de spus!

.

Românul – O altfel de latinitate


V-am promis povești despre Orient, cu făgărășeanca Andreea Alashqar. Primul episod a fost AICI (click). În episodul 2, Andreea ne propune să studiem balansul dintre Orient și Occident din istoria poporului român, ca să descoperim cât de amestecați suntem!

România, între Occident și Orient

Diplomatul spaniol Ramon de Basterra a scris în monografia Opera lui Traian că România, întemeiată de romani și educată de greci, îi seamănă mai mult pedagogului decât părintelui.

Cu toate astea, cultura modernă românească s-a concentrat permament pe o sincronizare cu Occidentul. Primele manifestări ale culturii române stau sub semnul cronicarilor și conțin consemnări despre bătăliile domnitorilor români cu turcii, dar și încercări de afirmare a latinității și a romanității poporului nostru.

Efortul de sincronizare cu Occidentul a fost mai puternic în perioada iluministă, între secolele XVIII – XIX, când mișcarea intelectualității din Transilvania (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu) grupată sub numele de Școala Ardeleană, a pledat pentru emanciparea poporului nostru prin cultură. Apartenența la românitate era un argument important pentru care și România se putea înscrie în familia țărilor europene și avea datoria să se ridice asemenea lor, cultural și economic. Atunci a fost introdusă grafia latină în locul celei chirilice și a fost tipărit primul dicționar cvadrilingv al limbii române, în 1825, Lexiconul de la Buda, capodopera filologică a Școlii Ardelene, care demonstra latinitatea limbii noastre și ignora pe cât posibil influențele slave.

Tot în acest context, oameni de cultură plecați să studieze în Occident, vorbeau despre beneficiile anexării la cultura și spiritul Occidental. Au urmat trei etape de apropiere față de Occident, pașoptismul, junimismul și modernismul din perioada interbeică, dar alinierea cu Vestul nu s-a încheiat nici astăzi.

Orientul – stereotipuri, prejudecăți, etichete

Încă de la primele scrieri în care era reprezentat, până la Eminescu și chiar scriitorii de azi, Orientul a rămas alăturat unor conotații negative. De fapt, influența orientală a fost văzută ca o amenințare pentru cultura română, ce s-a vrut definită eminamente latină. Pentru români, Orientul, reprezentat, de exemplu, prin epoca fanariotă, a însemnat instabilitate, neseriozitate, superficialitate. Pe când, Occidentul a fost mereu un exemplu de modernism, deschidere, dezvoltare.

Această opoziție dintre Vest și Est a fost atent examinată într-o carte de căpătâi în studiile post-colonisliste, Orientalism de Edward Said. El a subliniat ideea că eurocentricitatea a creat stereotipuri și prejudecăți ale Vestului față de tot ce este legat de Orient, locurile și oamenii lui: „Europa a fost întotdeauna într-o poziție de putere, ca să nu spun dominare. (…) relația [i.e. cu Orientul] pe plan politic, cultural și chiar religios, a fost ca una dintre un partener puternic și unul slab. În diverse narațiuni, mulți termeni sugerează această relație. Orientul este irațional, depravat, imatur, diferit, pe când Europa este rațională, puternică, matură, normală. Această identitate și neînțelegere a lumii orientale nu a fost o alegere proprie, ci rezultatul unei manipulări voite…”.

ANDREEA ALASHQAR

Orientul și cultura lui nu ne sunt în totalitate străine

În studiul lui din 1928, Fenomenul românesc, Mihail Ralea scria:

„Echilibrul nostru sufletesc se cheamă adaptabilitate. Prin el ne deosebim de toată lumea Orientului, dar şi de aceea a Apusului. Există în caracterul nostru excese de lene, de plictiseală, de îndurare, de răbdare excesivă, care ne împiedică de a fi occidentali. Pe de altă parte, găsim noi iniţiative, o anumită hărnicie în a pricepe ce e bun în altă parte şi a ni-l apropria, o vioiciune în a pricepe imediat mecanismul unei noutăţi, o agerime în a nu fi dezorientaţi şi nici intimidaţi în faţa nevăzutului, care ne îndepărtează cu mult de apatia indolentă a Orientului”.

Pe lângă felul nostru deopotrivă Oriental și Occidental de a fi, însăși limba pe care o vorbim are influențe orientale, așa cum scria Lucian Boia:

,,Limba romana literara ilustreaza cat se poate de convingator proportiile considerabile ale amestecului. Este, evident, o limba romanica: totusi, cea mai putin latina dintre limbile latine. Coloratura germanica a limbilor latine occidentale se limiteaza la nu prea multe cuvinte. In schimb, romana are o puternica incarcatura slava. Pe locul urmator se situeaza cuvintele de origine turca, unele provenind probabil de la cumani (inclusiv atat de romaneacul cioban). Fondul turcesc a fost drastic redus in urma modernizarii, cuprinde insa, de pilda in gastronomie, destule vorbe la care romanii n-au avut cum sa renunte (inclusiv sarmaua).”

România este geografic, istoric, cultural, politic și religios la un punct comun. Românul a fost menit să facă parte dintr-o civilizație dihotomică. Poate că asta dă farmecul locului și al omului de a aici. Așadar, ne putem întreba dacă sincronizarea cu Occidentul nu este forțată, nefirească, artificială. Așa cum este și negarea Orientului. Românul este activ, creator, individualist, ambițios, ca Vestul și pasiv, supus, spiritual ca Estul.

Bibliografie

  1. Opera lui Traian de Ramon de Basterra
  2. Orientalism de Edward Said
  3. Fenomenul românesc de Mihail Ralea

Foto: Anonimus.ro

(Andreea Alashqar)







Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.