Eugen Ovidiu Chirovici este scriitorul care i-a făcut României contemporane cele mai mari servicii de propagandă culturală. Nu numai că este autorul celei mai traduse cărți româneşti din toate timpurile, dar de anul acesta este și autorul după volumul căruia a fost realizat un film la Hollywood, cu actorul Russel Crowe.

Chirovici locuiește în prezent la Florența şi Bruxelles, dar vine în România și în special în orașul său natal destul de des. Dincolo de activitatea literară, a fost economist, jurnalist, lider al masoneriei românești, pictor si practicant de arte marțiale. În 2019 i-a fost decernat titlul de cetățean de onoare al orașului în care s-a născut de către primarul Gheorghe Sucaciu.

Cristina Cornilă: De curând a apărut filmul Sleeping Dogs după romanul Cartea oglinzilor. Cum l-ai găsit comparativ cu volumul?

Eugen Ovidiu Chirovici: Literatura şi arta cinematografică se exprimă prin mijloace diferite, deşi ambele pornesc de la un miez comun, adică de la o poveste. Literatura are la dispoziţie arsenalul cuvintelor, pe când filmul înseamnă în primul rând imagine. Este firesc, prin urmare, ca prin transpunerea pe marele ecran, o poveste să fie adaptată, adica să sufere schimbări mai mult sau mai puţin consisente, mai mult sau mai puţin inspirate. Sleeping Dogs diferă de Cartea oglinzilor în câteva puncte esenţiale, dar, una peste alta, cred că este un film interesant, mai ales datorită performanţei actoriceşti a lui Russell Crowe.

Cristina Cornilă: La Hollywood nu cred că s-a mai făcut un film exclusiv american (poate doar co-producții) după cartea unui român. Dacă tot ai spart gheața, să ne așteptăm şi la scenarii?

Eugen Ovidiu Chirovici: Nu, cel puţin deocamdată. De altfel, am refuzat să mă implic în scrierea scenariului pentru Sleeping Dogs, deşi mi s-a oferit această posibilitate pe parcursul negocierii contractului, în 2016. Romanul şi scenariul de film sunt două lucruri mult mai diferite decât realizează publicul. În plus, studiourile importante acceptă rareori un scenariu independent. De obicei, au proprii scenarişti sub contract, care trebuie să scrie la comandă. Prefer să ramân la literatură, unde am libertatea să îmi aleg subiectele.

Da, adaptarea Cărţii oglinzilor e o premieră pentru România. A mai existat o adaptare importantă a unui roman foarte bun, scris de un autor român, este vorba de Ora 25 a lui Virgil Gheorghiu, în 1967, regizat de Henri Verneuil. Este o coproducţie fracezo-italo-iugoslavă, la care Hollywood a contribuit prin prezenţa lui Anthony Quinn în rolul principal (actorul se afla pe atunci sub contract cu MGM). Dar nu a mai existat o adaptare americană.

Cât despre traduceri, s-au facut între timp patruzeci şi una. La începutul lunii iulie am semnat contractul de traducere a „Cărţii oglinzilor” cu prestigioasa editură Aser Al-Kotob, care are sediul la Cairo. Traducerea în limba arabă face romanul accesibil nu doar cititorilor din Egipt, ci şi celorlalţi patru sute de milioane de vorbitori de limba arabă din întreaga lume. E o deschidere importantă.

Cristina Cornilă: Cartea secretelor, Cartea oglinzilor și Cartea umbrelor formează împreună o trilogie. Care s-a născut cel mai greu și în ce limbi au fost scrise ele?

Eugen Ovidiu Chirovici: Am scris Cartea oglinzilor în doar cinci luni, primul draft în limba română, iar urmatoarele în engleză. Celelalte două romane au fost scrise direct în engleză. Cel mai greu proiect a fost Cartea umbrelor, la care am lucrat mai bine de doi ani, facând naveta între Bruxelles şi Florenţa. Este şi cel mai ambiţios, spunând povestea unui scriitor care scrie un roman despre un scriitor care scrie un roman despre un scriitor.

Cele trei romane pot fi citite independent, fiind legate doar de câteva teme comune: memorie, identitate, felul în care trecerea timpului ne modifică modul în care percepem şi interpretăm o anumită întâmplare.

Eugen Ovidiu Chirovici, Gheorghe Sucaciu

Cristina Cornilă: Viața ta se vede ca o continuă călătorie, dat fiind faptul că ultimii ani ţi i-ai petrecut în trei țări diferite ca limbă, cultură și cutumă. S-a reflectat într-un roman sau altul ceva din locul in care te aflai în momentul în care îl scriai?

Eugen Ovidiu Chirovici: Nu, nu cred. Puteam în toţi aceşti ani să locuiesc la Făgăraş sau pe-o insulă pustie din Pacific, romanele mele ar fi fost probabil la fel. Graham Greene, el însuşi un mare călător, credea că pentru un scriitor primii douăzeci de ani de viaţă înseamnă experienţă, restul fiind doar observaţie. Sunt de acord cu el. Nu mă inspiră locurile, geografiile, mă inspiră oamenii. Cineva observa că peisajele urbane pe care Hitler le picta în timpul tinereţii lui vieneze sunt complet lipsite de prezenţa umană. Pentru mine contează oamenii dintr-un anumit spaţiu, nu spaţiul în sine. E important locul în care bei o cafea, e drept, dar e şi mai important cu cine o bei şi ce nivel de comunicare ai cu persoanele respective.

Cristina Cornilă: Că tot se apropie Jocurile Olimpice de Vară, trebuie să ne povestesti de perioada în care ai făcut karate. Cred că nu multă lume cunoaște această latură a scriitorului E.O. Chirovici.

Eugen Ovidiu Chirovici: Am început să practic Shotokan la Făgăraş, pe când aveam doisprezece ani. Am ajuns în primul dojo din întâmplare, împreună cu un coleg de şcoală şi bun prieten, Ovidiu Dogaru. Antrenamentele aveau loc în vechea sală de sport de la Liceul „Radu Negru”. După aproximativ un an, cursurile s-au desfiinţat – karatele deveniseră deja un sport semi-interzis – iar după alţi trei ani mi-am reluat antrenamentele la clubul combinatului „Nitramonia”, sub îndrumarea lui Gheorghe Ţeţu, un împătimit al artelor marţiale şi un om minunat, care a contribuit enorm la răspândirea Karate-Do în Ţara Făgăraşului. Am continuat la Bucureşti cu celebrul Dan Stuparu şi am făcut box la clubul „Voinţa”. Artele marţiale şi boxul au reprezentat pasiuni care m-a însotit constant, alături de literatură şi pictură, chiar dacă latura lor competiţională nu m-a tentat niciodată. Şi astăzi, cu foarte rare excepţii, mă antrenez constant cel puţin o oră pe zi, cinci zile pe săptămână.

Cristina Cornilă: Pare greu de înțeles cum ai putut dezvolta pasiuni pentru lucruri atât de diferite între ele, care s-au concretizat totusi în activități ce au primit recunoașterea comunității. Mă duc cu gândul acum la pictură, pentru că știu că nu ai pictat numai ca hobby, în timpul liber, ci ai și vândut zeci de lucrări. Mai ai timp (și) pentru pictat astăzi?

Eugen Ovidiu Chirovici: Mai puţin decât mi-aş dori, însă da, mai am timp şi pentru pictură, care pentru mine n-a fost niciodată un fel de violon d’Ingres, ci o pasiune egală cu cea pentru literatură. În 1987, un tablou mi-a fost cumpărat de ambasada Frantei, poate că mai este şi astăzi pe-acolo.

Cristina Cornilă: Te-am cunoscut în Făgărașul natal, în 2007, la întâlnirea ta de 25 de ani de la terminarea liceului. De atunci știu că ai aparţinut unei generații care s-a distrat pe cinste în cei 4 ani în care ați fost colegi la Radu Negru și că ați organizat apoi periodic întâlniri de revedere. Mai faceți la fel?

Eugen Ovidiu Chirovici: Da, obiceiul a rămas, dar nu am reuşit să ajung la ultimele două întâlniri. Sper să fiu prezent la următoarea, care va fi peste trei ani. Am avut o gaşcă formidabilă şi, aşa cum spun în dedicaţia care deschide La Broasca leşinată, am râs împreună cât pentru o viaţă. Îmi place să cred că am rămas până astăzi la fel de buni prieteni, chiar dacă nu ne mai vedem atât de des pe cât ne dorim.

Cristina Cornilă: La Broasca leșinată, un volum plin de umor pe care l-ai pus între coperți chiar atunci, în 2007! Îmi tot vine în minte din acea carte societatea secretă Porcii râde, ceea ce mă face să te văd ca pe un Creangă al vremurilor noastre, mai modern, mai mult în adolescență și mai puțin în copilărie, dar cu aceeași doză de năstrușnicie. Peste ani, umorul adolescenței s-a transformat în thriller în cărțile tale. Este genul la care vei rămâne?

Eugen Ovidiu Chirovici: Umorul este cel mai dificil gen literar, de aceea este şi cel mai rar. Pe marii umorişti ai lumii îi numărăm pe degetele unei singure mâini. Apropo de umor, Cine a ucis-o pe Nora Jones, roman pe care l-am scris chiar înainte să plec din ţară, este o parodie de carte poliţistă.

Niciodată nu am fost de acord cu aceste clasificari rigide inventate de critică: mystery, thriller etc. Din punctul meu de vedere, am spus-o de mai multe ori, există cărţi bune şi cărţi proaste, indiferent de genul căruia îi aparţin real sau doar imaginar.

Deci nu ştiu dacă voi rămâne la thriller, pentră ca niciodată nu mi-am propus să scriu un gen anume.

Cristina Cornilă: Apropo de asta, la ce lucrezi acum?

Eugen Ovidiu Chirovici: La un roman care se numeste Cold in Berlin, adică Frig în Berlin, şi se petrece iî Germania, în octombrie/noiembrie 1946, la începutul Razboiului rece. Este al doilea roman al meu a cărui acţiune este plasată în Germania, după A Doua Moarte, un roman istoric pe care l-am publicat în 2006.

Cristina Cornilă: Unui om cu mai mulți copii nu-i poți adesa întrebarea pe care-l iubește mai mult, dar eu îmi încerc norocul: din biblioteca pe care ai scris-o – economie, ficțiune, umor – care este preferata ta?

Eugen Ovidiu Chirovici: Cele trei volume din „Trilogia memoriei”.

Cristina Cornilă: Să schimbăm registrul pe finalul interviului. Cum se vede România de afară?

Eugen Ovidiu Chirovici: La fel ca din interior, dacă eşti român, ai trăit în ţară timp de 46 de ani şi ai fost destul de aproape de miezul evenimentelor. Generaţia mea era sigură că odată cu intrarea în NATO şi în UE vom evolua şi ne vom integra deplin în contextul european şi internaţional. Din păcate, ne-am înşelat. Pe de-o parte, ne-am încăpăţânat să rămânem tributari ca naţiune unor năravuri fanariote, de care nu ne-am dezabarat, de fapt, niciodată, pentru că probabil au ajuns să facă parte din fibra noastră intimă. Pe de alta parte, Uniunea de astăzi nu mai este Comunitatea anilor 1990, ci un fel de turn Babel pe care eu unul îl înţeleg tot mai puţin. Economic vorbind, România este mai bogată decât în 1990, evident, deşi mulţi români încă trăiesc în sărăcie. Cultural şi educaţional, însă, oarecum paradoxal, cred că suntem mai săraci decât atunci.

Cristina Cornilă: De prin călătoriile făcute și anii efectiv locuiți prin diverse locuri, ce țară ţi se pare că ar avea cele mai prietenoase condiții de trai?

Eugen Ovidiu Chirovici: Niciuna nu poate fi caracterizată ca „prietenoasa”, mai ales cu străinii. Percepţia cuiva depinde de locul pe care reuşeste să şi-l încropească în societatea în mijlocul căreia trăieşte prin şansă sau destin, de condiţia lui concretă, nu de condiţiile generale. Anii de aur ai creşterii economice robuste au trecut cam peste tot în Vest, iar atunci când resursele se împuţinează, atitudinea faţă de străini devine mai rigidă. Oricum, Bruxelles este un oraş internaţional, poate cel mai internaţional din Europa, şi aici nimeni, cred, nu se simte „străin”, indiferent de unde vine şi cărei culturi îi aparţine.

Cristina Cornilă: Îţi mulțumesc!