Lirismul blagian ”se suprapune tăcerii – întuneric al cuvântului, noapte în care cuvântul nu e mort, ci mai degrabă conținut ca latență, ca în așteptarea unui moment fericit când obscuritatea sa primară și lumina rostirii în lume vor putea fi împăcate, în așa fel ca verbul să se spună ca lume. Logos-ul e doar virtualitate în care se contopesc toate cuvintele” ( Ion Pop, ”Lucian Blaga. Universul liric”, București, editura Cartea Românească, 1981, pag. 224).
Ivirea sa în ”lumea luminii” dobândește valențe lirice ”înrudite cu tâlcul plin de înțeles al tăcerii” (George Gană, ”Opera literară a lui Lucian Blaga”, București, editura Minerva, 1976, p. 28). Poemul ”Autoportret” captează esențele lumii:
”Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada făpturii ține loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
și până la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
își bea frumusețea și neființa” (”Autoportret”)
”Din strașina curată-a veșniciei”, ”clipele cad ca picurii de ploaie” (”Dar munții – unde-s?”). Într-o deplină tăcere, versul se va hrăni din ”taina lumii”. Imaginea esențializată a lumii se ascunde în semne, în tâlcuri indescifrabile:
”Ce se preschimbă-n poezie?
Numai lucrurile cari s-au stins
trecând în amintire.
Numai arzătoarea nimicire
prin ceea ce cauți într-adins.
Numai plecarea și-ntoarcerea.
Numai drumul cocoarelor.
Numai frunza ce cade
și oboseala popoarelor” (”Alchimie”).
Eul poetic sondeză tărâmurile semnificațiilor, urcând praguri, trepte, transcedentând cosmosul.
”Cu alesături de aur
Timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la câte-un astru
Răsărit ca o ispită
Peste-amurgul meu de-o clipă,
Peste basmul în risipă.

Curge timpul prin înalturi
Astru poartă lângă astru,
Răzbunându-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
Ca nisipurile-n ape,
Ca nisipurile-n ape
Trebuie să-l las să-mi scape” (”Cântec sub stele”).

”Așa a fost, așa e totdeauna.
Aștept cu floarea mea de foc în mâni.
Întrerupându-mi preamărite săptămâni,
puternică-mi răsare luna.

În miez de noapte un cutreier sferic.
În spaţiu – râuri, umbre, turnuri, clăi.
Liturgic astrul mă-ntâlneşte-n văi,
dezbracă patria de întuneric.

Sus în lumină ce fragil
apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil

ușor se sfarmă ca mătasea veche.
Materia ce sfântă e,
dar numai sunet în ureche” (”Răsărit magic”).

”Pietrele templului” blagian sunt întoarceri în ”illo tempore”, treceri sub semnul ”Marii Treceri”. Lumea se plăsmuiește prin tălmăciri sub semnul imaginarului poetic. Farmecul poeziei blagiene constă în spontaneitatea ”ceremonialului rostirii”:
”La obârșie, la izvor
nici o apa nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârșie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum si ape, nor si dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?” (”Cântecul obârșiei”)

”Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădină cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
și așteptați să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre orișice poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe şi răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
așa de mult să plângă şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închiși” (”Către cititori”).

În discursul său poetic, acoperă lumea cu prospețimea genezei. În el era sădit absolutul. Universul plămădit de el e mereu înrourat, înfrățit cu vegetalul, protejat de Pan. Pe ”Nebănuitele trepte”, în drumul lor spre ”mumele sfinte, rodul cădea – va deplinul”. Blaga creează în ritmul pasului. Cuvintele și pașii se sincronizează firesc. În ”mersul lui sub zare”, stare prielnică plăsmuirii poetice, apar adâncimile iubirii sau ale lumii însăși: ”dumiririle”, ”iscodirile”, ”iluminările”, arătările,” limpezirile”, ”strigările”, ghicirile,, ”amintirile”, ”mărturisirile”, ”chemările”, visările, ”mirările”, ”rostirile”:

”Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
așa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în fața mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.

Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.

Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume” (”Oglinda din adânc”).
În capitolul ”Dimensiuni interioare ale personalității”, Ion Bălu remarcă: ”personalitatea unui mare creator ne oferă trei texte fundamentale: un spațiu epic biografic: o existență anume, întipărită în documente, o biografie interioară: partitură lăuntrică a unor complexe psihice și mecanisme interioare, ce imprimă particularitatea distinctă a existenței; o istorie a evenimentelor spirituale, marcată prin succesiunea de secvențe imaginare, materializate în opere” (Ion Bălu, ”Opera lui Lucina Blaga”, București, editura Albatros, 1997, pag. 5).

Prof. Viorica Bica