Petrece aproape tot timpul în aer, dar este cu picioarele pe pământ. La doar 25 de ani a reușit să cutreiere lumea în lung și-n lat și a transformat micile călătorii în aventuri de neuitat. Cristina Șomodi este tânăra făgărășeancă ce a mers după soare și a ajuns să lucreze în cadrul companiei Etihad, din Abu Dhabi.

Cum a început

O fire aventuroasă, nestatornică, așa cum singură se descrie, Cristina Șomodi a avut lumea la picioare încă de pe băncile școlii. I-a plăcut mult să călătorească și nu și-a putut închipui un job care să o poată ține într-un loc. Așa că, încă de pe băncile facultății, a început să călătorească. „Mergeam în America în fiecare an de facultate cu diferite programe pentru studenți. În America munceam, strângeam bani și îmi cumpăram excursii. Încă de atunci m-am gândit ce loc de muncă mi s-ar potrivi mie, unul care să îmi permită să călătoresc“, povestește Cristina. A absolvit Facultatea de Litere din Timișoara și Facultatea Științe Umaniste și Sociale în Arad, dar are și un master în Psihologie. Cu toate astea spune că nu și-a dorit să devină nici profesoară, nici funcționar public și nici psiholog. „Nu, nici gând să practic astfel de meserii, mărturisește Cristina. Îmi doream de mult timp să ajung stewardesă, iar șansa mi-a surâs în urmă cu câțiva ani. Fusesem la un interviu la Timișoara, însă atunci nu am avut noroc. Nu am știut exact ce se cerea, dar m-am abonat la un newsletter pe e-mail și eram anunțată ori de câte ori mai aveau un interviu, și așa am aflat, la începutul lunii februarie 2014, că mai puteam încerca încă o dată. De data asta la București. De cum le-am văzut pe celelalte candidate mi-am zis că nu am nicio șansă. Aveam impresia că toate fetele erau atât de frumoase, că știau tot ce se poate despre firmă. Deși în anunț scria că ținuta trebuia să fie bussinness, eu nu m-am conformat deloc, am ales un costum bleumarin și crem. Chiar asta a și contat la ei, am fost altfel, am atras atenția“, își amintește Cristina. Interviul a fost solicitant, iar emoțiile au fost și ele prezente. „Am avut de trecut mai multe probe însă cea mai dureroasă, dacă pot spune așa, au fost cele două zile de așteptare. Acele două zile în care am așteptat să aflu dacă am fost, sau nu acceptată“.

Traininguri și examene

După aflarea veștii, Cristina a avut la dispoziție o lună de zile, timp în care și-a împachetat întreaga viață într-un geamantan și a plecat la aeroport. „A fost foarte greu să mă despart de familie. Deja îmi era dor de ei, dar nu puteam da înapoi“. Însă greul de abia a început. „Chiar a fost greu, să știi. Munca pe care foarte multe fete o visează, de însoțitoare de bord, nu este atât de ușoară pe cât pare. Am avut 6 săptămâni de pregătire intensă. Timp de 4 săptămâni am învățat tot ce era de învățat despre un avion, ți-l pot descrie până la ultimul șurub. Am învățat despre acordarea primului ajutor. În avion, fiecare stewardesă are de acoperit un anumit perimetru. În cazul în care avionul aterizează în apă, de exemplu, iar în aria mea de acoperire am acel aparat care transformă apa sărată în apa dulce (da, avem așa ceva) este de datoria mea să îl iau. După fiecare săptămână am avut examen“. A învățat să fie medic, pompier, cu să acorde primul ajutor, cum să evacueze oamenii din avion, Ce să facă în cazul în care găsește un exploziv la bord. Dar și cum să fie punctuală. „Lecțiile începeau la prima oră și nu se acceptau întârzierile“. După cele 4 săptămâni de teorie intensă, au urmat alte 2 săptămâni de învățare practică. „Am avut chiar și un examen în care pur și simplu am aterizat în apă rece ca gheața. Asta tocmai pentru a vedea că rezistăm, că trebuie să salvăm și pasagerii, dar să nu uităm și de instrumentele din avion, din aria noastră de acoperire. Testul cu apă rece a fost crunt pentru mine, dar m-am descurcat“.

Primul zbor

„Prima dată când am urcat în avion ca și stewardesă, nu am fost deloc stewardesă. Doar am asistat, am văzut ce trebuie făcut. Am avut emoții, cerințele erau foarte mari. Mi-a fost teamă că n-o să mă descurc. Însă la finalul zborului, managerul a trimis companiei o scrisoare de recomandare, în care spunea cât de bine m-am descurcat“, își amintește Cristina. Și așa a început călătoria ca și însoțitoare de bord. Au urmat zeci de zboruri, majoritatea obositoare. „Ce a fost cel mai obositor lucru? Să tot zâmbesc, am simțit că fac crimase la un moment dat. Obosești să tot fii veselă pe tot parcursul zborului. Trebuie să fii tare atentă cu pasagerii, să îi întrebi dacă totul este în ordine, dacă nu le lipsește ceva, dacă doresc ceva de mâncare, băutură. Este extrem de obositor“, spune Cristina. Dar a învățat să se descurce, să învingă somnul, să lucreze cu o echipă diferită pe fiecare zbor, să trăiască alături de mai mult de 100 de naționalități. A învățat, totuși, să zâmbească, indiferent de situație, să doarmă fără să-i fie somn, să mănânce fără să-i fie foame, dar și să împacheteze o valiză cu viteza luminii. Sau să se macheze la perfecție într-un taxi care gonește ca nebunul și face slalom printre gropile orașului. „Nu, somnul nu l-am învins. Dacă e o parte negativă în acest mod de viață, este lipsa somnului. Când ajungi cu bine la o destinație, tot ce îți vine în minte nu este Turnul Eifel din Paris, dacă acolo ai escală, nu. Ci cum să ajungi cât mai repede la hotel și să dormi“. Dar spune că îi mai lipsește ceva. „În afară de familie, pentru că familia îți lipsește în mod automat, îmi mai lipsește și libertatea. Aproape toate fetele pe care le cunosc și care și-au dat demisia, și-au dat demisia pentru că nu aveau cum să aibă o viață socială. Nu prieteni, nu familie, nu iubit, sau soț. Doar împachetat valiza, zâmbit, despachetat valiza, dormit“, spune Cristina.

A făcut înconjurul lumii

După sute de ore de zbor, după mai bine de 20 de orașe din toate lumea vizitate în decursul de un an, Cristina face un mic rezumat. „Cel mai mult mi-a plăcut în Insulele Maldive. Aici, în Făgăraș, erau minus 10 grade, iar eu făceam plajă. A fost perfect, relaxant, foarte frumos. Dar unde nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge, și sincer nici n-aș fi plătit bilet de avion să ajung acolo, a fost în Bangladesh. O țară foarte săracă, dacă îți poți închipui, stăteau copiii după noi și ne mulțumeau că le dăm biscuiți. A fost crunt să vezi așa ceva“. Pe parcursul unui an a făcut cunoștință cu cangurii din Australia, s-a plimbat pe cămile, a admirat apusul de soare pe o plajă din Maldive, sau s-a plimbat cu autobuzul prin Singapore. A strâns mii de poze, sute de experiențe, zeci de povești de povestit. Dar… „Dar tot mai frumos este acasă, cu familia. Mi-a lipsit în Dubai aerul rece de munte. Acolo, 12 luni pe an, este cald. Nu doar cald, extrem de cald. Doar în lunile reci acolo sunt 25 de grade cu plus. În lunile de vară termometrul ajunge lejer la 40 de grade Celsius. Căutam cu disperare un taxi în care să urc și să nu mă opresc decât în hotel și să respir aer condiționat. Și nu am mai văzut atâta deșert în viața mea. Dubai și Abu Dhabi este doar o grămadă de clădiri, multă strălucire, și în rest doar deșert. Am auzit, pe lângă alte 100 de limbi străine pe acolo, și româna. Îmi venea să sar în sus de bucurie auzind și românește“. Cu toate că este departe de casă, de locurile în care s-a născut, de persoanele dragi ei, Cristina Șomodi muncește, aspiră la mai mult, își face planuri pe care și le atinge. Pentru fetele care visează să ajungă însoțitoare de bord „…pentru ele le spun că, deși este un job mult dorit, este și foarte obositor. Să încerce, nimic nu cade din pod, dar trebuie să se aștepte la multă muncă. La multă, multă muncă. Și să aibă vârsta minimă de 21 de ani și, bineînțeles, să stăpânească limba lui Shakespeare“, mai spune Cristina.

(Alina ROMAN)