O cunosc pe Roxana Stăneiu din perioada liceului, când locuia la Făgăraş. Era ambiţioasă, curioasă, descurcăreaţă şi implicată în tot felul de proiecte care excedau cu mult ariei de preocupări specifice vârstei şi statutului său de atunci. Peste ani am reîntâlnit-o şi am devenit eu curioasă. Curioasă despre ea. Îşi terminase studiile, era angajată la Bucureşti şi avea o pasiune nebună pentru călătorii. Călătoreşte cu ea însăşi, adică singură, şi tocmai acest fapt mi-a stârnit interesul. La cei 24 de ani ai săi, a văzut anul acesta, de una singură, o parte din Europa, iar de curând tocmai s-a întors din Africa. Am vrut să aflu cum şi de ce a ales să exploreze lumea pe cont propriu.

Cristina Cornilă: Roxana, aş vrea să le fac cunoştinţă cititorilor cu tine. Spune-ne câte ceva din ce ai mai făcut din perioada liceului şi până acum.

Roxana-Maria Stăneiu: În primul rând, mulțumesc mult pentru invitație, mă bucur să te revăd. Îmi aduc mereu aminte cu mare drag de perioada liceului și de activitățile de atunci, de cum încercam să am un impact cât de mic în comunitate și, în același timp, să cresc. Îmi place să cred că acest dans impact-învățare a continuat și după terminarea liceului, în sensul în care toți pașii pe care i-am făcut au contribuit într-un fel sau altul la călătoria aceasta frumoasă personală și profesională. Cred că toate lucrurile prin care trecem au în spate un scop bine înrădăcinat, care are menirea de a ne crește și de a ne ajuta să fim puțin mai buni în fiecare zi. Puțin mai buni decât versiunea noastră de ieri. Sau cel puțin mai înțelepți.

După liceu, a urmat Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice din București și mai apoi un master în Managementul Proiectelor. Am ales să continui parcursul academic și să rafinez în continuare această latură, drept pentru care din această toamnă sunt student doctorand în cadrul Școlii Doctorale SNSPA, domeniul Management. Tema proiectului de cercetare încă se conturează, însă îmi doresc să studiez influența pe care neuroștiința o poate avea asupra echipelor de proiect și asupra performanței organizaționale. Nu m-am oprit din a încerca să fac lucrurile mai bune în societate, drept pentru care în 2017 am obținut un premiu special în cadrul galei anuale Studentul Anului pentru impactul în societate și rezultatele academice. Am continuat procesul de învățare și în zona non-academică, iar în 2019 am obținut certificarea internațională PMP^®: Project Management Professional.

Profesional, am cochetat o perioadă cu domeniul diplomației și al relațiilor internaționale, visul meu inițial fiind acela de a deveni ambasador. Ei bine, șansa extraordinară pe care am avut-o de a fi parte din acest domeniu încă din facultate m-a făcut să îmi dau seama că îmi doresc să experimentez și alte medii, ale contexte, să merg mai departe în călătoria de care spuneam. Mi-am dat seama că viața mea este cu, pentru și despre oameni, că doar înconjurată de oameni pot fi eu 100% autentică și că asta îmi aduce bucurie, așa că am decis să explorez și mediul privat, mai precis să devin Manager de Proiect. E un mediu mult mai dinamic, care îmi oferă oportunitatea de a îmbina propensiunea naturală către oameni, de a-i ajuta pe ceilalți să crească și să evolueze, cu dorința de a avea un impact și a face lucrurile bine. În prezent sunt People & Project Manager într-o companie IT din București și îmi place foarte mult ceea ce fac: avem o cultură intraprenorială, care ne permite să avem multă autonomie și libertate în ceea ce facem pentru a construi un business sănătos, în timp ce punem oamenii pe primul loc.

Complementar cu sfera academică și profesională, am continuat să mă implic în proiecte de voluntariat, atât din sfera educațională, cât și culturală, să ajut acolo unde pot. Scriu poezie, citesc, încerc să petrec cât mai mult timp în aer liber și să mă conectez cu natura, mai ales atunci când sunt acasă. Lucrez mult cu mine, călătoria către propriul suflet e cea mai anevoioasă, însă cu siguranța una dintre cele mai revelatoare. Îmi place să cunosc locuri și culturi noi, să experimentez lucruri care mă înspăimântau la început, precum parașutismul, să mă joc cu limitele pentru a-mi demonstra că sunt doar proiecții ale imaginației mele și că le pot depăși.

Cristina Cornilă: Abia te-ai întors din Zanzibar şi încă porţi cu tine impresii proaspete despre Africa. Cum a fost călătoria ta?

Roxana-Maria Stăneiu: Africa a fost cea mai complexă, autentică și profundă călătorie pe care am avut-o până acum. A fost, înainte de toate, o călătorie către mine. O experiență care m-a ajutat să mă uit în ochii sufletului și să descopăr o grămadă de lucruri despre mine.

Nu am planificat foarte multe, biletele de avion le-am cumărat într-un noapte, neștiind exact ce vreau să fac, dar cumva împăcată cu gândul că voi descoperi pe parcurs. Am ales să fac totul de una singură, fără o agenție anume, tocmai pentru că mi-am dorit să fie o reflexie a ceea ce reprezint. Am plecat cu un rucsac și multe gânduri, fără să am așteptări, fără să proiectez ceva anume, fără să idealizez ce urma să se întâmple. Și m-am trezit la aproape 6.000 km de casă, pe un alt continent, singură. Gata să mă bucur de aventura pe care știam că o voi trăi. Când călătorești singur, ai timp să stai in liniște cu tine. Să îți pui întrebări, să găsești răspunsuri, să îți pui și mai multe întrebări, să fii prezent în propria realitate subiectivă, să fii mai conectat cu tine, să râzi, să plângi, să experimentezi un soi de libertate pe care e greu să o pun în cuvinte. Să simți.

Știam că Africa mă va surprinde prin aspectele antitetice pe care le regăsești la tot pasul: de la acel albastru uimitor al oceanului și plajele edenice, la satele paupere și viața simplă a localnicilor. Însă am vrut să am o experiență cât mai autentică, mai degrabă decât o vacanță exotică pe plajă.

M-am împrietenit cu oameni din tribul Maasai care m-au învățat dansurile lor tradiționale, am ajutat localnicii să vopsească o barcă tradițională de pescuit și, drept răsplată, mi-au arătat un loc special în ocean unde am văzut cele mai frumoase stele de mare. M-am plimbat desculță prin sat și mi-am amintit cum făceam asta vara, la bunici. Am intrat în vorbă cu oamenii din sat și le-am descoperit ușor, ușor tradițiile și stilul de viață. Am băut apă de cocos direct dintr-o nucă proaspăt culeasă și am mâncat cea mai bună mâncare într-o mică tavernă unde erau doar localnici, care m-au primit cu brațele deschise. Am avut șansa de a înota cu delfinii direct în ocean și pentru câteva clipe am împărtășit același sentiment de libertate. Am sărit cu parașuta, pentru a experimenta din nou acel sentiment care te face să spui că ,,veșnicia e acum” și mi-am privit, din nou, frica de înălțimi în ochi, însă acum eram prietene. Am călărit și am înotat câteva zeci de minute cu Moon la reflux, un cal superb care iubea apa mai mult decât mi-aș fi imaginat. Am avut șansa să învăț și câteva cuvinte în Swahili și să simt pe pielea mea ce înseamnă ”Hakuna Matata” – nu există o traducere mot-a-mot, însă îndeamnă la un stil de viață fără griji, ușor, simplu, autentic.

Pentru că mi-am dorit să văd cât mai multe locuri de pe insulă și să experimentez cât mai mult, am tot schimbat locul în care dormeam și așa am ajuns să înnoptez pe un acoperiș deschis, pe malul apei, un tablou care îți expunea cel mai frumos apus.

Mai apoi, am petrecut 24h pe o barcă tradițională, unde am dormit, am pescuit, iar apoi am gătit captura la prânz, alături de alte preparate tradiționale, precum curry de cocos. Ba chiar am explorat zona unei insule pustii și am simțit pentru prima dată puterea unui curent oceanic, dar și un stil de înot prin care să ”ieși” din el.

Persoanele din tribul Maasai cu care m-am împrietenit mi-au dat un nume tradițional – Namayana – care înseamnă ,,binecuvântat” sau ,,norocos”. Cred cu tărie că am fost extrem de norocoasă să trăiesc o săptămână care s-a simțit ca o crâmpeie de infinit: am râs o grămadă, am plâns, am cunoscut oameni extraordinari, am zâmbit fără teamă străinilor și m-am privit în ochi. Cumva, Africa mi-a arătat că poți să trăiești viața și ,,Pole, pole” (ușor, ușor) și să te bucuri de lucrurile mici, oricât de clișeic ar suna. Unul dintre cele mai puternice momente a fost în noaptea în care am dormit pe barcă, în mijlocul Oceanului Indian, sub milioane stele și țin minte că am spus ,,Totul e precum un vis”, iar răspunsul a fost ,,Dar e real. E foarte real”. Pentru câteva zile, am trăit un vis.

Cristina Cornilă: Observ că trăieşti experienţe autentice prin ţările în care ajungi. Nu eşti genul de om care să caute comoditatea hotelurilor şi preferi casele localnicilor şi variante total inedite de cazare. Mi se pare fascinant, dar şi riscant, atunci când călătoreşti singură. Ai întâmpinat vreodată probleme?

Roxana-Maria Stăneiu: Mereu spun că pe lângă dorința aceasta mare de a mă bucura de experiențe locale, se află și o doză mică (sau mare) de cvasi-inconștiență. Lăsând gluma la o parte, din fericire nu am avut niciodată probleme în călătoriile de una singură, din contră. M-am simțit mai mereu în siguranță și nu mi-a fost frică, în ciuda faptului că au existat contexte în care lucrurile puteau merge prost, precum dormitul pe o barcă în mijlocul oceanului.

Bineînțeles, analizez rapid situațiile înainte și încerc rămân rațională chiar și în situații de așa-zisă criză. Am mare încredere în intuiția mea și dacă simt că un lucru nu este ok sau poate deveni periculos, (îmi) spun nu. Îmi aduc aminte că atunci când am vizitat Varșovia, am mers să descopăr un fost buncăr rusesc din al Doilea Război Mondial, care devenise, între timp, un simbol al artei stradale. Locul era destul de pustiu, cumva retras, și nu am simțit că ar fi chiar în regulă să mă aventurez de una singură înăuntru. Așa că am așteptat până am mai găsit 2-3 persoane care doreau și ele să vadă locul din interior și am mers împreună. Am ajuns să vorbim vreo 2 ore despre perioada comunistă, despre cum Varșovia a fost reconstruită aproape integral, despre cum se aseamănă Polonia și România, despre trendurile politice care păreau trase la indigo. Și da, buncărul a fost spectaculos din interior.

Cristina Cornilă: Cum te-ai adaptat la oamenii, clima şi mâncarea din Africa?

Roxana-Maria Stăneiu: Foarte natural, am simțit că aparțin locului de când am ajuns. Oamenii au fost foarte primitori și deschiși, zâmbitori. Sunt interesați să afle mai multe despre tine, despre noul ,,Mzungu” (persoană de culoare albă). Nimeni nu se grăbește, nu simți acea ,,fugă” care e în ADN-ul Occidentului. Chiar dacă nu au foarte multe posibilități materiale, trăiesc în armonie cu cine sunt și se bucură de ceea ce au. Am simțit un alt soi de autenticitate acolo, o autenticitate care te inspiră să fii tu, fără frica de judecată, fără o mască anume pentru a îndeplini așa-zise deziderate sociale. Am ascultat multe povești și am aflat o multitudine de lucruri noi despre cultura Maasai, despre rivalitatea tacită între Maasai și Swahili, despre cum arată viața fără multe lucruri pe care noi le considerăm acum indispensabile.

Vremea a fost extrem de plăcută, asemănătoare unei veri blânde de la noi, cu temperaturi în jur de 28-30 grade și în general senin. E recomandat să vizitezi Zanzibar în sezonul uscat, care începe undeva prin iunie și poate dura chiar și până în noiembrie.

Legat de mâncare, mi-au plăcut mult felurile tradiționale pe care le-am încercat: pilau (o combinație de orez cu diferite condimente specifice și carne), chapati (lipia lor tradițională), ugali (un fel de pâine foarte moale), guacamole cu mango și curry cu cocos și fructe de mare sau pui.

Cristina Cornilă: Îmi laşi impresia că nu îţi pregăteşti vacanţele, ci alegi doar destinaţia şi laşi totul să se întâmple de la sine.

Roxana-Maria Stăneiu: În mare parte, da, așa e. Prețuiesc spontaneitatea și sentimentul de libertate care vine la pachet cu ea. De cele mai multe ori, când ajung într-un loc nou, nu știu exact ce vreau să văd sau să fac, nu am o listă pe care trebuie să o bifez. Prefer să îmi setez câteva puncte de reper și apoi să o iau la pas dintr-o parte în alta, să îmi urmez intuiția, să întreb localnicii ce îmi recomandă, să descopăr totul organic, gradual.

Mă găsesc uneori întrebându-mă ,,Ok, ce urmează?” și răspunsul e ,,Nu știu”, iar atunci continui să merg până când găsesc un loc, o clădire, un colt de cultură care mă face să mă opresc și să mă bucur. Am învățat în călătoriile de acest gen că este perfect în regulă să nu fii mereu în control, că e ok să nu știi permanent încotro te îndrepți, atât timp cât te bucuri de drum și de aventura pe care tu o scrii cu fiecare pas.

Cristina Cornilă: Înainte de Africa, a fost anul acesta Europa. Tot singură?

Roxana-Maria Stăneiu: 50% singură, 50% cu prieteni, familie sau job.  Am început cu Varșovia de una singură, în mai, când aveam un dor nebun de explorare. Am continuat apoi cu Bruxelles, tot de una singură, și am ales să îmi sărbătoresc ziua de naștere pe o barcă în Bruges, după ce dimineața mi-o petrecusem în Gent, când era atât de devreme încât eram doar eu și câțiva localnici pe străzi. Din Bruxelles am fugit puțin și până la vecini, în Maastricht, unde am mers vreo 3 ore să ajung la un fort care părea desprins din Stăpânul Inelelor.

Am avut șansa să ajung și în Hamburg, Istanbul și Paris, unde m-am bucurat de alte experiențe de călătorie, de data asta alături de alte persoane dragi. Fiecare variantă are farmecul ei și vine cu anumite avantaje și dezavantaje, cred că e important să îți răspunzi ție, în primul rând, la întrebarea: Cum simt să călătoresc acum? De ce am nevoie? Uneori poate fi vorba de timp cu tine și liniște, alteori dorința de a picta noi amintiri cu prietenii sau familia. Sau ambele.

Cristina Cornilă: Mai este cineva din familia ta care obişnuieşte să plece singur în călătorii?

Roxana-Maria Stăneiu: Nu, iar prietenii mei glumesc mereu pe seama faptului că părinții mei pot dormi liniștiți măcar cu privire la un copil. M-au încurajat mereu să fiu independentă și m-au crescut oferindu-mi instrumentele spirituale și emoționale de care aveam nevoie pentru a mă descurca și a crește. Bineînțeles, multe le-am descoperit pe parcurs, însă mereu au fost acolo să îmi arate că au încredere în mine, chiar dacă plecam la 6000 km depărtare.

Cristina Cornilă: Ştiind că eşti prin lume de una singură, cum se comportă apropiaţii şi prietenii tăi când eşti plecată? Îţi scriu, te sună să vadă dacă eşti bine, să afle ce lucruri noi ai mai încercat?

Roxana-Maria Stăneiu: Sunt norocoasă să fiu înconjurată de o familie și de prieteni care înțeleg foarte bine năzuința mea de a călători de una singură, chiar dacă la început părea ceva ieșit din comun. Îmi place să le împărtășesc povestea completă la final de călătorie, așa că nu discutăm foarte multe lucruri în timpul călătoriei în sine, însă le trimit instantanee de peste zi cu locurile care m-au impresionat și îi asigur că sunt bine. Cred că asta e cel mai important pentru ei când sunt plecată, să știe faptul că sunt în siguranță și că mă bucur de ceea ce trăiesc. În plus, dacă ar ști în timp real toate peripețiile pe care le experimentez, cred că s-ar speria și mai tare.  Așa că e un win-win să le povestesc pe îndelete când mă întorc.

Cu Africa a fost puțin diferit, căci a fost un continent nou, o cultură complet diferită, departe de așa-zisa siguranță inerentă pe care ți-o oferă Europa. Însă cu toate acestea, au avut încredere în mine că totul va fi bine. Și a fost foarte bine.

Cristina Cornilă: Eşti spontană în deciziile de a pleca în vacanţă, dar totuşi trebuie să ai nişte preferinţe în materie de locuri. Aşa că te întreb unde ai vrea să fie următoarea călătorie?

Roxana-Maria Stăneiu: Am primit destul de des întrebarea asta de când m-am întors din Zanzibar și îți spun cu toată sinceritatea că nu știu. Nu am nimic planificat pentru următoarea perioadă, însă lucrurile se pot schimba foarte ușor, după cum mă cunosc. Depinde mult și de cum va evolua situația pandemică și ce alte țări își vor redeschide granițele pentru vizitatori.

Îmi doresc să mă reîntorc în Africa, de data aceasta pe continent, și să descopăr Kenya, Uganda, Etiopia și poate unul dintre satele prietenilor Maasai din Tanzania. Asia ocupă fără doar și poate un loc important pe ,,lista” mea – îmi doresc să văd Japonia, Taiwan și să petrec câteva săptămâni în India. Ceva îmi spune că vor fi multe momente de ,,aha!” acolo. Am multe visuri, însă încerc să le iau pe rând, ”pole, pole”(ușor, ușor), cum spuneam în Zanzibar. Știu sigur că fiecare experiență, oriunde ar fi, mă va îmbogăți și mă va ajuta să fiu și mai conectată cu cine sunt.

Cristina Cornilă: Aş vrea să încheiem explicându-ne una dintre expresiile tale: ,,Călătoreşte singur, îmi vei mulţumi mai târziu.”

Roxana-Maria Stăneiu: O spun mereu, uneori mă tem că poate deveni redundant, însă mi-aș dori ca toată lumea să aibă curajul și încrederea de a trece prin experiența unei călătorii pe cont propriu. Nu spun singur, căci nu ești singur: în primul rând, te regăsești pe tine în locuri în care nu credeai că e posibil, te poți înconjura de oameni care să fie precum o oglindă pentru anumite aspecte pe care nu le știai (sau pe care le-ai uitat) despre tine.

Nu cred că suntem făcuți să trăim o viață liniară, ci avem nevoie de momente în care să simțim că ne sare inima din piept de emoție, de entuziasm, de bucurie. Să simțim. Iar astfel de momente se pot găsi într-o călătorie de genul, căci tu alegi fiecare pas pe care îl faci. Ai libertatea de a fi tu cu tine, așa cum poate foarte rar ai șansa de a te vedea.

,,Călătorește” poate fi înlocuit cu multe alte verbe. Singurătatea nu este o slăbiciune, din contră, poate fi un izvor de experiențe care să te facă mai puternic, mai complet, mai tu. Uneori ne lăsăm prinși în capcana modernă și luăm de bun ceea ce avem, uităm să mai fim recunoscători și credem că lumea ne datorează ,,fericirea”. Ei bine, eu cred că nimeni nu ne datorează nimic și suntem principalii responsabili de propria stare de bine, fie că o numim fericire, liniște, calm etc. Dacă reușești să ajungi acolo de unul singur, oricât de anevoioasă poate fi călătoria, atunci te poți bucura cu adevărat și de darurile pe care ceilalți oameni din viața ta le aduc cu ei. Pentru că nu vin să umple un gol, căci tu ești deja complet.

Mi-au spus câțiva prieteni că aventura mea de una singură ,,pe aripile vântului” prin lume îi inspiră să aibă curajul de a încerca și ei o astfel de experiență. Iar pentru mine asta e cea mai mare și sinceră mulțumire – faptul că un om își învinge temerile și depășește niște limite și datorită unei povești spuse de mine, din suflet pentru suflet.

Cristina Cornilă: Îţi mulţumesc mult şi te aştept cu noutăţi şi din viitoarele tale călătorii în formaţie de unu!

Roxana-Maria Stăneiu: Mulțumesc mult pentru invitație, oricând, cu mare drag!