Vasile Alecsandri, ,,Istoria misiilor mele politice”, Editura Gramar, 2001

ian. 24, 2024SFCultura0

În colecţia „Sinteze, documente, eseuri”, Teodor Vârgolici publică volumul „Istoria misiilor mele politice”, reprodus din revista „Convorbiri literare”, an XI, nr. 12, 1 martie 1878, an XII, nr. 2, 1 mai 1878, an XII, nr. 3, 1 iunie 1878, an XII, nr. 5, 1 august 1878, publicate cu titlul „Extract din istoria misiilor mele politice”. Corespondenţa diplomatică a fost reprodusă din „Opere”, ediţia îngrijită de Maria Anineanu, Bucureşti, editura Minerva, 1981, vol. VIII.

Vasile Alecsandri, reprezentant al spiritualităţii secolului al XIX-lea, a fost un participant entuziast la făurirea României moderne. Idealul unităţii este transpus în versuri, în poezia „Hora Ardealului”, publicată în anul 1848.: „Ardelean copil de munte/Ea-n ridică-acum cea frunte/Şi te-nsuflă de mândrie/Că eşti fiu de Românie”. „Deşteptarea României” va circula pe foi volante.

1856 este anul editării în gazeta „Steaua Dunării” a „Horei Unirii”, imn al unităţii neamului românesc: „Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/Pe pământul României”.

La câteva zile de la actul Unirii din 24 ianuarie 1859, Alecsandri este învestit în funcţia de ministru de Externe, pe care şi-a asumat-o cu responsabilitate. Prin Convenţia de la Paris, încheiată în 7/19 august 1858, se hotărăşte ca cele două ţări să poarte denumirea Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, dar rămâneau în continuare sub suzeranitatea Porţii Otomane şi sub garanţia colectivă a marilor Puteri.

Se prevedea numai o Comisie Centrală cu sediul la Focşani, pentru pregătirea legilor comune. Cele două principate erau unite numai formal, deoarece în fiecare, urma să fie ales un domnitor. În ciuda restricţiilor impuse de la Convenţiei de la Paris, prin voinţa unanimă a poporului român, doleanţele partidelor naţionale din Moldova şi Muntenia se împlinesc: la 5 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor al Moldovei şi la 24 ianuarie 1859, domnitor al Munteniei. Dubla alegere a lui Cuza ca domnitor al Principatelor Unite „era privită în mod diferit de marile Puteri”. Franţa şi Sardinia aderaseră la cauza românilor. Turcia şi Austria considerau dubla alegere a lui Cuza ca o violare a Convenţiei de la Paris.

În studiul „Domnia lui Cuza – Vodă”, istoricul A. D. Xenopol, relata: „Turcia şi cu Austria erau duşmancele statornice ale românilor şi nu puteau primi, din cauze mult mai adânci, întărirea acestui popor şi consolidarea statului său. Aceste două imperii erau potrivnicele fireşti ale oricărei dezvoltări şi întăriri naţionale ale poporului român, deoarece erau alcătuite dintr-o mulţime împestriţată de popoare, peste care nu puteau domni decât atunci când voinţa lor naţională ar fi fost înăbuşită. Ele erau, deci, de la sine, aliate pentru a se împotrivi dorinţei românilor de a trăi o viaţă mai liberă şi mai vrednică de oameni. Turcia se temea că întărirea poporului român să nu-l ducă la desfacerea lui de împărăţia otomană; iar Austria, că întremarea lui să nu devină centru de atragere pentru românii din Transilvania, pe lângă că această întremare ar fi stingherit exploatarea economică, proiectată pe o largă scară de Austria în Principatele dunărene”. O poziţie „aparent neutră” manifesta Anglia. În virtutea intereselor politice, voia să se apropie de Franţa. Cu Turcia avea legături strânse. Poziţiile divergente ale marilor Puteri au avut drept consecinţă, o nouă convocare a Conferinţei de la Paris, în 26 martie / 7 aprilie 1859 pentru a se clarifica dubla alegere a domnitorului român.

În volumul „Viaţa şi opera lui Cuza-Vodă”, Constantin C. Giurescu consemnează că Principatele Unite nu aveau dreptul la reprezentanţe diplomatice permanente, conform uzanţelor internaţionale. Vasile Alecsandri, ministru de Externe, a fost însărcinat să susţină cauza dublei alegeri a lui Al. I. Cuza. Audienţele la împăratul Napoleon III al Franţei, corespondenţa diplomatică, întrevederile cu regele Victor Emmanuel şi contele Cavour, sunt evocate în memorialul „Extract din istoria misiilor mele politice”, publicat în „Convorbiri literare”, 1878. Memorabile sunt cuvintele pe care Al. I. Cuza i le adresează lui Alecsandri, înainte de plecare: „Du-te şi fă cum te-or povăţui inima şi conştiinţa”. Lui Alecsandri i s-au încredinţat scrisori pentru împăratul Napoleon, contele Walewski, ministru al Afacerilor Externe al Franţei. Însuşi Alecsandri va mărturisi: „Era o misie importantă. Eu, un biet ţăran de la Dunărea, aveam a mă găsi în contact cu capacităţile cele mai recunoscute din Europa! Cu oamenii cei mai însemnaţi!…Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să mă ridic şi să mă susţin la înălţimea misiei mele? …însă găseam o îmbărbătare în tainica şi deplina convingere ce aveam demult că Dumnezeu ţine cu românii”.

După mărturiile lui Xenopol, Alecsandri era „un om de bogată şi aleasă cultură, cu un comportament elevat, de autentică fineţe, desăvârşit cunoscător al limbii franceze şi, mai presus de orice, însufleţit de o sublimă dragoste pentru neamul şi ţara pe care le reprezenta. Avea un înnăscut simţ diplomatic, toţi istoricii acestei perioade recunoscându-i tactul, intuiţia, prezenţa de spirit”. Cele trei întrevederi cu Napoleon III sunt relatate de Vasile Alecsandri. A reuşit să-l convingă pe Napoleon III să ofere gratuit românilor, 10.000 de puşti cu gloanţele aferente, două baterii de artilerie, ofiţeri francezi pentru instruirea oştirii române, şansa ca tinerii români să studieze la şcolile militare din Franţa, un împrumut de 12.000.000 franci. Împăratul Napoleon III avea să declare: „Simt o mare simpatie pentru naţia română şi pentru Domnul Cuza şi văd cu mulţumire că nu m-am înşelat când am judecat cauza Principatelor, demnă de sprijinul Franţei. Actul patriotic ce aţi desăvârşit de curând, prin înălţarea unui singur om pe ambele tronuri ale Moldovei şi ale Valahiei, tactul politic ce aţi probat, săvârşindu-l, îmi dau încredere că meritaţi viitorul la care aspiraţi”. Audienţele la Napoleon III şi la contele Cavour, au stat sub semnul latinităţii. Napoleon III îi declara lui Alecsandri: „Cunosc simţurile românilor pentru naţia franceză, căci afară de chestia politică ce au contribuit a dezvolta acele simţuri, există şi o legătură de familie între ambele naţii. Suntem de viţă latină”. Dubla alegere a lui Cuza fusese consfinţită de marile Puteri.