Pentru că avem multe de spus!

.

IN MEMORIAM MARIN PREDA (5 august 1922 – 16 mai 1980). 40 de ani de la moartea scriitorului. Omul predist și viziunea morală


Personalitate distinctă a literaturii postbelice, Marin Preda instituie în creația sa, esența universului social-uman. În opera sa, scriitorul accede spre adevăr, spre libertatea de a numi adevărul. Criticii literari i-au consacrat creației, studii ample: N. Manolescu (”Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc”), Alex. Ștefănescu (”Un scriitor, doi scriitori”), Daniel Cristea – Enache (”Aproape liber”), E. Simion (”Întoarcerea autorului”; ”Eseuri despre relația creator-operă”, ”Scriitori români de azi”, vol. I, ”Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, ”Întoarcerea autorului”), Ion Vlad (”Lectura prozei”), M. Ungheanu (, Al. Paleologu (”Alchimia existenței”, ”Simțul practic”), V. Cristea (”Alianțe literare”), Cornel Moraru (”Semnele realului”), V. Popovici (”Marin Preda – Timpul dialogului”), Ion Bălu (”Marin Preda”), Al. Protopopescu (”Volumul și esența”), Al. Călinescu (”Timpul n-a mai avut răbdare”), M. Iorgulescu în ”Timpul n-a mai avut răbdare”). Marin Preda a statuat ”esența umană eternă, surprinsă într-o succesiune de situații în care refuză să devină solidară cu formele provizorii ale istoriei” (Al. Protopopescu). În anul 1973, Florin Mugur editează ”Convorbiri cu Marin Preda”.

Pentru contemporanii săi, creația lui Marin Preda accede spre adevăr, spre ”sevele vii ale trăirii”. Volumul de debut, ”Întâlnirea din pământuri” îl consacră ca scriitor. În cuprinsul nuvelelor, regăsim pagini în care autorul își asumă ”o literatură a semnificațiilor grave și profunde ale vieții” (I. Vlad). Spațiului îi este atribuit funcții simbolice. Înainte de ivirea zorilor, în sat se fac pregătiri pentru sacrificarea salcâmului. Tăcerea nopții, negura dimineții se încarcă de simboluri: ”Prin aer parcă treceau păsări uriașe și nevăzute, înotând în lumină. Pământul era greu și tăcut”(”Salcâmul”).

”Moromeții”, ”Risipitorii”, ”Intrusul”, ”Imposibila întoarcere”, ”Marele singuratic”, ”Delirul”, ”Viața ca o pradă”, ”Cel mai iubit dintre pământeni” sunt o mărturie a amplitudinii spiritului epic. Cititorul redescoperă în paginile scriiturii lui M. Preda, o filozofie existențială, ”un mod de a gândi omul și relațiile lui în univers. Omul predist este un om problematic: are simțul istoriei și cunoaște dialectica. Ironia îl apără de fantasmele primitive. Gustul contemplației îl ferește să iubească prea mult bunurile materiale. Trece prin situații dificile fără a-și desfigura sufletul. Prăbușirea economică a lui Moromete nu-i alterează spiritul. Îl regăsim, la bătrânețe, în cercul prietenilor săi (bătrâni liberali), strălucitor în ironie, profund în meditație. Omul lui Marin Preda cunoaște violența modernă, cunoaște procesul de surpare a valorilor tradiționale, și în fața atâtor primejdii, nu este pregătit. Cunoaște, se apără dar nu se decide să îmbrățișeze repede morala noii lumi. Câtă vreme există iubirea și plăcerea de a medita, omul predist nutrește încă o speranță” (E. Simion, ”Întoarcerea autorului”). Marin Preda mărturisește că modelul său a fost tatăl. Este Ilie Moromete. Simbol al unei ”eterne lumi de vară”, autorul a așezat în paginile sale, omul moral cu o conștiință exemplară.

Moromeţii e ”un roman realist. Extraordinar este, pentru mine, anume felul în care protagonistul, rămânând în codul şi păienjenişul de determinări realiste, reuşeşte să suspende, pe anumite secvenţe, teribila presiune pusă pe umerii lui. Vedem de la început această presiune: „ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare.” Şi o regăsim în finalul dramatic, în care protagonistul doborât la pământ nu vrea, şi pace să îngenuncheze: „Înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse – timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înceată a ameninţărilor, întinderea lor de-a lungul anilor şi de aici credinţa în fărâmițarea şi dispariţia lor) – iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui. Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decât atât Liniştea lui Moromete nu e un dat. E ceva ce el construieşte şi apără întruna, în chiar focarul problemelor unei familii unde fiecare se gândește la ale lui” (Daniel Cristea-Enache, Dilema veche, 2011). Din perspectiva ”moromețianismului”, romanele lui Marin Preda, redau” istoria secretă a nașterii și a refuzului unei fascinații, istoria secretă a eliberării autorului de un personaj obsedant. Este o istorie lungă, încâlcită, dificilă despre care scriitorul a făcut adesea, mărturisiri, dar care sunt, nu atât contradictorii, cât prudent eliptice și risipite ca și cum existența lor s-ar datora mai multor întâmplări. Despre Moromete, cel care l-a creat, vorbește întotdeauna ca despre o enigmă: ferit” (M. Iorgulescu în ”Timpul n-a mai avut răbdare – Marin Preda”).
În ”Risipitorii”, ”Intrusul”, reîntâlnim o nouă tipologie și o nouă structură romanescă. Eroul își trădează vocația, respinge un cod moral. ”Intrusul”, ”Delirul”, ”Cel mai iubit dintre pământeni” abordează, în viziunea criticilor, tema ”omului ca jucărie a soartei”. Scriitura din romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” ”nu e nevroză, ci o exaltare provocată de neliniștea morții” (Cornel Moraru, ”Semnele realului”). După ce și-a redactat însemnările în închisoare, Victor Petrini rămâne uimit de ”barbaria concretului”, așa cum i s-a relevat în retrospectiva propriei sale vieți. Se afla în închisoare, așteptându-și condamnarea pe viață. ”Moartea, mai întâi ca idee, apoi ca alternativă înspăimântată a fericirii și a crimei, are aici, acuitatea unei primejdii devorante. E ceea ce, alături de sentimentul existenței captive, trezește memoria profundă a eroului la o confesiune pe cât de lucidă, pe atât de halucinantă” (Cornel Moraru).

Petrini, eroul narator este izbit de ”teroarea istoriei”. Înlăturat de la catedra universitară, încarcerat, se va prăbuși sub vitregiile sorții. După trei ani de detenție, este nevoit să lucreze în echipa de deratizare a orașului. Eseul pe care îl va redacta, ”Era ticăloșilor” este o replică dură asupra unei societăți care se lasă îngenuncheată în fața istoriei. În volumul ”Semnele realului”, Cornel Moraru specifică: ”ideile și iubirea dau, în roman, sentimentul plenitudinii existențiale. Eroului i se întâmplă aproape tot ce i se putea întâmpla unui om în timp de o viață”. În ”Moromeții”, ”modelul lumii nu îmi apare răsturnat, căci naratorul nu mai cunoaște frivolitatea ultimă a actelor umane, el având sub ochi o viață care curge parcă, la întâmplare și într-o direcție care-i scapă” (N. Manolescu, ”Arca lui Noe”).
”Viața ca o pradă” este ”una dintre rarele autobiografii din literatura română, care răspunde la toate exigențele importante ale genului, și în primul rând la aceea după care ea trebuie să fie o reconstituire a anilor de formație, a aventurii interioare care îl conduce pe viitorul scriitor către descoperirea vocației sale” (Al. Călinescu în ”Timpul n-a mai avut răbdare”). Personajul principal din ”Marele singuratic” este însuși Nicolae Moromete, zăvorât în sine însuși, își duce existența în afara alor lui. Ediția necenzurată din anul 1991 a ”Delirului” restituie cititorilor, manuscrisul romanului. Marin Preda este în acest roman, un cronicar al perioadei antonesciene. Redactat în accentele grave ale unor vremuri tulburi pentru istoria României, ”Delirul” avea să uimească generațiile prin acuitatea prezentării faptelor istorice. În chip de concluzie, Eugen Simion face remarca: ”Omul lui Preda nu este, totuși, omul clasic, așa cum l-a definit literatura veche. Cunoaște violența modernă, cunoaște procesul de surpare a valorilor tradiționale, și, în fața atâtor primejdii, nu etse pregătit. Cunoaște, se apără, dar nu se decide să îmbrățișeze repede, morala noii lumi. câtă vreme există iubirea și plăcerea de a medita, omul predist nutrește încă o speranță” (E. Simion, ”Întoarcerea autorului”).

Prof. Viorica Bica








Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.