Pentru că avem multe de spus!

.

O viață dedicată copiilor


 11749654_946263845437708_253900900_n

O învățătoare din Făgăraș face ceea ce mulți dintre noi ar considera un miracol. Ajută copiii romi din cartierul Galați. Pe mulți dintre ei nu doar i-a readus pe băncile școlii, dar le-a și insuflat dorința de a învăța, dorința de a-și descoperi rădăcinile și de a vedea că viața înseamnă mult mai mult decât o cameră sărăcăcioasă în care mulți dintre ei locuiesc. Și-a dat seama de mic copil că menirea ei în viață este să ajute. Și cum ar putea face mai bine lucrul acesta, decât instruind copiii pentru viitor. Așa că a devenit învățătoare. Dar și profesoară de pian, pentru că muzica a fost a doua pasiune a ei. Este vorba despre Antonia Felicia Voicu, o tânără făgărășeancă de 36 de ani, care și-a dedicat viața semenilor.

 

Locuiește într-un apartament cu două camere din Făgăraș, împreună cu familia ei, cei trei copii și soțul. Sufrageria a devenit, acum câțiva ani, mult mai mică, deoarece acolo și-a făcut loc un pian. Este instrumentul preferat al Antoniei, o tânără de 36 de ani din Făgăraș, inițial învățătoare, apoi profesor itinerant la Școala Generală Nr. 4, din carterul Galați. Le predă elevilor de acolo de mai bine de 15 ani. Însă, pe lângă studierea alfabetului și a primelor fracții, Antonia s-a gândit că poate face mult mai multe pentru copiii de la școală. Le-a arătat cât de importantă este tradiția lor, tradiția țigănească, cât de important este și dansul, cântecele țigănești. Așa că a înființat o trupă de dans, Dynamis, cu care a participat la mai toate evenimentele culturale din oraș. Și pentru că tot nu era de ajuns, a început să inventeze coregrafii, cântece. Dar de unde a început totul? „Am terminat Liceul Pedagogic din Brașov, și de acolo am ieșit cu o dublă specializare, învățător – educatoare. Așa că la 19 ani eram deja învățătoare la Generală Nr. 4. De mic copil, din clasa a II-a am spus că eu o să mă fac învățătoare și profesoară de pian. Asta mi-am dorit, asta am ajuns! Prima experiență a fost foarte grea. Toți copiii erau de etnie romă, și chiar dintre acei copii care nu făcuseră nici grădinița. Erau cei mai slabi din școală. Mi-a fost foarte greu, am avut și mulți repetenți la mine în clasă. Asta se întâmpla în 1998. Așa că am început să mă ocup de ei. Nu înțelegeau de vorbă bună, nu înțelegeau foarte ușor ceea ce le predam, aveau deprinderi de comportament foarte ciudate. Erau și din familii mai bune, dar și din familii unde erau neglijați“. Așa că s-a gândit la o nouă metodă de a-i învăța pe copii. Un program adaptat nivelului lor, pentru a nu fi pierduți în peisajul sărăciei și umilinței.

 

Și-a găsit refugiul în Dumnezeu

Dacă soarta părinților este pecetluită, pentru copii mai este o șansă. Iar această șansă vine, în primul rând, de la profesor. Dacă el se implică, arată elevilor că se poate trăi mai bine, atunci elevii au un model de urmat. Iar unul din modelele de la Școala 4 este chiar Antonia. „Îmi aduc aminte și acum de un fost elev de-al meu. În primele săptămâni de școală nu am știut că el este repetent. L-am văzut tot cu mâinile pe sus și am crezut că el este unul din cei mai buni din clasă. Dar el nu vedea la școală regulat, își rupea caietele și nu lua învățătura în serios. Însă pentru că eu îi spunem că e deștept și îl apreciam, a început să-și dea și el seama de calitățile pe care le are. Treptat, a lăsat la o parte comportamentul pe care îl avea și a ajuns, până la urmă, șef de clasă. Și atunci mi-am dat seama ce înseamnă așteptările dascălului față de copil. Cât de bun poate ajunge un copil, dacă este motivat“. După un an de predat la catedră, Antonia și-a dat seama că nu poate face doar atât pentru copii, ea poate mai mult și trebuie să facă mai mult pentru ei. Așadar, pentru că și-a dorit să facă muzică, s-a înscris la secția de pian clasic, la Brașov, la Școala de Arte. Bineînțeles, nu a renunțat la predat în tot acest timp. Apoi, „la doar un an după ce am absolvit cursurile de la Brașov, m-am înscris la Facultatea de Teologie din Oradea. Mama mi-a zis că eu credeam în Dumnezeu încă de când eram mic copil. Ai mei nu au fost niciodată foarte religioși. Mama a oscilat între ateism și credință formală, iar tata nu-mi aduc aminte să fi fost foarte credincios. Așadar, facultatea am făcut-o pentru mine. Menționez că la 16 ani am ales să devin neoprotestantă. Familia nu a fost întocmai de acord, dar a fost alegerea mea. Tatăl meu a murit când eram mică și familia mea a fost crunt zguduită de acest lucru. El nu fusese bolnav niciodată și ne-am trezit într-o noapte că a murit, pur și simplu. A fost un șoc pentru toți. Ideea că nu suntem decât un praf  în vânt în mâna destinului m-a zguduit și m-a făcut să mă îndrept către Dumnezeu – singurul adăpost pe care l-am putut considera valabil. Vroiam să îmi găsesc sensul vieții. Și l-am găsit în Dumnezeu“.

 

Înclinație spre artă

Încă de la vârsta de 7 ani a urmat cursuri de pian, aici, la Făgăraș, cu profesoara Elisabeta Cirlea. „Am studiat pianul până când am mers la Școala de Arte. Profesoara făcea parte din vechea burghezie, era unguroaică, crescută în Rusia și căsătorită în România. A predat pianul până la vârsta de 90 de ani. O femeie deosebită“, își amintește Antonia. Apoi a început să predea și ea, la rândul ei, lecții de pian. „Căutam de mică să îmi cumpăr un pian. Nu ne permiteam așa ceva. Mama a avut o tentativă de a-mi cumpăra unul, dar nu a avut banii necesari atunci. Eu nu am renunțat la visul meu, așa că, după ce am intrat la Școala de Arte din Brașov, am început din nou să caut un pian. Pe care, în cele din urmă l-am și găsit. De cum l-am văzut prima dată mi-am dat seama că trebuie să fie al meu, știam că pe mine mă aștepta. Așa că mama mea s-a împrumutat de bani și mi-a făcut cadou pianul“. Era dezacordat, însă nu a fost un impediment pentru Antonia : „Nu cunoșteam pe nimeni în oraș, dar niște cunoștințe știau pe cineva care putea să acordeze pianul. Omul mi-a zis așa: eu îți acordez pianul, iar tu îmi iei pe nepoții mei la ore de pian. Și atunci am zis de ce nu? Așa a început prima mea experiență în a preda muzica“. Și nu doar că i s-a dus vestea în oraș ca profesoară de pian, dar era chemată și la instituții publice pentru a preda copiilor, inclusiv la grădinițe. „Am predat doi ani la o grădiniță particulară din Făgăraș. Dar aici am predat și chitară. Da, știu să cânt și la chitară. Am învățat acest instrument de la vârsta de 16 ani. Senta – soția pastorului, mi-a arătat primele acorduri, după care am învățat totul singură. Eu văd pianul și chitara diferit. Pentru mine chitara este mai mult un instrument al bucuriei, pe când pianul este un instrument elegant, de suflet. Dacă vreau să compun  sau să mă exprim sufletește, cânt la pian, dacă vreau să mă simt bine cu prietenii, cânt la chitară“. În toți acești ani, Antonia, pe lângă rolul de învățător, elevă la școală și învățător la catedră, a devenit și mamă, iar cei trei copii ai ei au învățat, la fel, pianul și chitara.

 

Teatru și coregrafie cu copiii din Galați

Biserica neoprotestantă nu doar i-a dat ocazia de a se redescoperi, de a găsi un sprijin, dar și de a se dezvolta din punct de vedere artistic. Aici a învățat teatru și coregrafie, lucruri care i-au fost de mare ajutor la școală. „Am învățat să exprim prin gesturi, ceea ce spune cântecul, un fel de dans contemporan și balet. Aveam multă energie în mine și o exprimam prin dans, teatru, muzică, prin tot ceea ce însemna artă. Aici am început să organizez spectacole, inclusiv la Casa de Cultură. La început copiam dansuri de pe diverse înregistrări, până am învățat cum se face. Apoi am început să inventez coregrafii cu fetele de acolo. Iar când am ajuns învățătoare, am dus arta la un alt nivel“. Toată experiența pe care o acumulase în artă a vrut să o dea mai departe. Dar nu putea singură, iar ajutorul a venit de îndată, din partea unui profesor englez. „Într-o zi, un anume domn Simon Parker, ce a predat la un moment dat engleză la Radu Negru s-a gândit să facă un proiect deosebit, în care să investească fonduri. Gândul lui a ajuns până la noi. S-au propus mai multe proiecte. Din toate l-a ales pe al meu. Eu aveam pe inimă copiii din Galați și am zis că vreau să fac pentru ei un club de activități extrașcolare. Mi-a făcut rost de materiale și m-a ajutat și cu voluntari de la Radu Negru. Recunosc, prima întâlnire a fost un dezastru. M-am trezit cu vreo 70 de elevi și niciun voluntar prezent. Îi programasem pe cercuri de pictură, engleză, coregrafie, muzică și teatru. Voluntarii întârziaseră mai bine de o jumătate de oră. Eu a trebuit să coordonez toate activitățile atunci. Am ieșit atât de vlăguită la sfârșit, încât vroiam să renunț la visul meu. Dar ceva îmi spunea să continui, să nu îi abandonez pe copii“. Așa că la următoarea întâlnire a fost mult mai bine pregătită, a știut la ce să se aștepte. Iar copiii au fost încântați. Tot atunci a venit și ideea de a forma trupa Dynamis. „Dintre toate aceste activități, cel mai mult m-am axat pe muzică și coregrafie : așa a apărut trupa Dynamis. L-am numit așa de la dunamis, din limba greacă, care înseamnă putere, ceva care are impact. Am vrut să am un impact asupra acestor copii, să simtă că sunt iubiți, că pot urca mult mai ușor pe treptele vieții, să primească ceea ce, poate, nu au primit acasă. Asta a fost ideea din spate“. După ce a încheiat proiectul, care a durat doi ani, a rămas pe ideea de dans, muzică și coregrafie. A rămas cu spectacolele și cu trupa Dynamis. A participat la multe evenimente, a câștigat și premii, dar cel mai important e că le-a insuflat copiilor încredere în ei, faptul că se poate mai mult, că muzica și dansul înseamnă artă, un mod de exprimare. A lăsat amprenta atât asupra copiilor, cât și asupra părinților, care și-au dat seama că educația te formează, te ridică, îți deschide uși. „Copiii care au lucrat cu mine m-au iubit. Dar eu vroiam ca micuții să arate și impecabil pe scenă. Vroiam să schimb mentalitatea societății, sau măcar a orașului cu privire la copiii romi. Înainte de spectacol îi strângeam, de obicei cu o zi înainte, și îi întrebam dacă au haine pentru spectacol, dacă sunt spălate, călcate. Dacă erau murdare le spălam eu acasă, iar la școală aveam fier de călcat. Cine nu avea haine, le aduceam eu din hainele copiilor mei. Iar apoi m-au ajutat și dascălii, aduceau haine, cu precădere de culoare albă, căci așa vroiam să îi îmbrac la spectacole“. Spectacolele pe care trupa Dynamis le-a avut au început să fie mult mai complexe. De la dansuri de societate, până la dansuri țigănești, de la câncece cunoscute cântate de micuți, până la cântece și creații proprii ale Antoniei. „În timpul repetițiilor cu Dynamis, m-am gândit să-mi aduc și pe copiii mei aici, să învețe și ei să danseze, să cânte. Mi se părea ciudat ca ei să nu fie alături de mine. Ca atare i-am introdus și pe ei în spectacole“. Copiii din Galați au primit o mare șansă: aceea de a o avea pe Antonia Voicu ca și dascăl. Însă câți din profesori se implică într-atât încât să schimbe mentalitatea și a unui singur elev? Ar trebui ca noi toți să ne implicăm și să împiedicăm condamnarea acestor micuți la o viață în sărăcie și întuneric. (Alina ROMAN)

 

 




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.