Mirela Nimereală e toată ziua cu capul în nori. La propriu, căci meseria ei presupune minim 10.000 de metri altitudine. Tânăra are 34 de ani, a locuit două decenii în Făgăraş, trăieşte astăzi în Spania şi, după multe alte business-uri încercate pe târâmul conchistadorilor, şi-a găsit în cele din urmă meseria de vis: însoţitoare de zbor!

Cu Mirela am împărţit aceeaşi locuinţă închiriată în Sibiu pe vremea când eram studente. Încă de pe atunci, ea şi prietenul ei Marius, care mai târziu i-a devenit soţ, erau spirite întreprinzătoare, având în vedere că de cum au pus piciorul în Sibiu şi-au şi deschis o afacere – un magazin de îmbrăcăminte la vremea aceea.

Acelaşi spirit l-au avut şi în Spania, unde trăiesc de vreo 14 ani. Locuiesc în Madrid, au doi copii – Mario (14) şi Marco (11) – şi au trecut printr-o groază de experinţe până în prezent.

Restaurant într-o zonă industrială

,,Când am ajuns în Spania, la cei 20 de ani ai mei, mi s-au părut cumpliţi primii 3 ani petrecuţi acolo. Neavând acte şi neştiind limba, am lucrat în curăţenie şi ca ospătăriţă. Ne-am ridicat pe picioarele noastre abia când ne-am deschis, eu şi Marius, un restaurant într-o zonă industrială. L-am ţinut 4 ani, timp în care clienţii noştri erau muncitorii de la fabricile din jur. Când a venit criza, primele afectate au fost fabricile. Pe măsură ce se închideau, noi pierdeam din clientelă, până când am fost nevoiţi să închidem afacerea”, povesteşte făgărăşeanca.

Închiderea restaurantului a însemnat pentru Mirela exact ce spune vorba românescă: ,,un şut în fund, un pas înainte”. Ole!!!

Alin Nimereală

Berărie în centrul Madridului

Mai târziu, după ce fratele protagonistei noastre, Alin Nimereală, a  ajuns şi el în Spania, au deschis un alt business, o berărie situată în centrul Madridului. ,,Berăria o avem şi în prezent. Se numeşte Beerhouse, iar, pe lângă fratele meu, acolo mai lucrează şi mama, care şi ea a venit în Spania. Eu mai ajut doar când pot”, spune Mirela.

În toţi aceşti primi ani petrecuţi în Spania, Mirela visa cu ochii deschişi cum ar fi dac-ar fi… stewardesă! De o ambiţie ieşită din comun (pe care pot să o confirm de pe vremea când era încă în România), prietena mea s-a dus să se înscrie la o şcoală de profil.

4 ani însoţitoare de zbor la Vueling Airlines

,,Eu sunt jumătate ardeleancă, jumătate olteancă. În vacanţele pe care le petreceam pe câmp la bunicii mei din Oltenia mă uitam după avioanele care brăzdau cerul şi mi se părea ceva irealizabil şi numai să fii într-un avion din ăla! Ca să ajung acolo, am făcut în Spania un curs de stewardesă de un an. A trebuit să-mi înving cea mai mare frică a mea – aceea de a înota. Am mers la bazin tot anul şi am învăţat să înot atât de bine – eu care nici nu intram în apă – încât am trecut testul cu bine. Pentru a deveni însoţitoare de zbor, înotul e condiţie obligatorie”, îşi aminteşte ea, râzând acum.

Primul job de stewardesă a fost la Vueling Airlines, o companie aeriană low-cost fondată în 2004, care efectuează zboruri inclusiv în România. Avioanele de la Vueling zboară în Europa, Africa şi Rusia, dar Mirela nu prindea niciodată zboruri de Rusia, pentru că are cetăţenia română.

Jobul de vis se întâmplă de un an la Iberia Airlines

Mirela Nimereală

De anul trecut, făgărăşeanca s-a mutat la una dintre cele mai mari companii de pe continent şi cea mai importantă din Peninsula Iberică – Iberia Airlines. Este compania de stat a Spaniei, aşa cum este Taromul românesc, care se laudă cu peste 115 destinaţii în întreaga lume pe cont propriu şi 90 de destinaţii în baza acordurilor cu alte companii aeriene.

Avioanele companiei din divizia normală nu zboară spre aeroporturi româneşti, aşa că serviciul n-o aduce niciodată pe făgărăşeancă în ţara natală, cum se întâmpla pe când era angajată la Vueling. De curând Iberia şi-a înfiinţat, însă, şi o divizie low-cost, iar Mirela îmi spune că de ceva timp aeronavele low-cost ale Iberiei au fost introduse şi pe rute spre România.

Mirela a zburat în locuri în care nici ea nu visa să ajungă vreodată. Spune că îi place peste tot pe unde ajunge, dar Dubaiul i-a cucerit inima. Australia a rămas, însă, pentru ea o ţară încă ne-explorată şi, dacă o întrebi unde mai vrea să meargă, îţi spune că doar acolo.

Peripeţii prin avioane

În cei 5 ani de când este stewardesă, tânăra s-a confruntat cu tot soiul de întâmplări la bordul navelor.

,,Mi-aduc aminte că odată am aterizat de urgenţă pe aeroportul din Amsterdam, pentru că o pasăre intrase în motorul avionului. Când am aterizat, era ca-n filme: ambulanţe, pompieri etc. Altă dată, un pasager francez de religie musulmană a început să strige în avion lucruri pe care noi nu le înţelegeam. Zborul era spre Paris, era înainte de decolare, terminasem de îmbarcat şi am apucat să închidem uşile avionului. Omul urla cât îl ţineau puterile şi dădea semne că vrea să coboare din avion. Am chemat poliţia, am deschis, a coborât din avion, dar după ce s-a dat el jos nimeni nu a mai vrut să zboare cu nava aceea, suspectând că poate fi ceva în neregulă cu vreo bombă, cu vreun bagaj… Zborul s-a anulat şi a trebuit să aşteptăm un alt avion spre Paris”, îşi aminteşte aceasta.

17 zile serviciu, 13 zile libere

O întreb pe Mirela cum este viaţa de zi cu zi a unei însoţitoare de zbor. Departe de clasicul program 8.00 – 16.00, pe care îl avem cel mai mulţi dintre noi: ,,Sunt foarte mult timp plecată de acasă. Acesta este dezavantajul meseriei, dar în contrapartidă are şi multe alte avantaje. Zborurile se fac după nişte planificări lunare, planificări care se stabilesc pentru luna viitoare cu o săptămână înainte să se termine luna în curs. Poţi să stai plecat cel mult 5 zile, apoi ai 3 zile libere. Dacă ai doar zboruri scurte, de câteva ore, poţi munci 4 zile consecutive cel mult, iar după aceea e o pauză obligatorie de 2 zile. Cel mai mult într-o lună putem lucra 17 zile, iar 13 zile avem liber, conform contractului colectiv de muncă. Dar zilele libere pot să nu fie la tine acasă.”

Fiul cel mare a jucat la Atletico de Madrid

Mario, fiul cel mare

În viaţa familială Mirela se bucură de la fel de multe satisfacţii ca în cea profesională. Fiul cel mare, Mario, a jucat doi an ca portar la Atletico de Madrid, la categoria lui de vârstă. De când a făcut 14 ani merge la un club de fotbal din Barcelona – la 600 km distanţă de casă – unde este elev în anul III de liceu. Asta, pentru că în Spania şcoala primară se face până în clasa a VI-a. Urmează liceul de la 12 la 16 ani, iar apoi alţi doi ani pregătitori pentru facultate.

E un club privat de fotbal, unul dintre cele mai renumite pentru antrenamentul portarilor, care costă o avere, dar despre care Mirela nu scoate un cuvânt. E doar  mulţumită că fiul ei a ajuns acolo. La acest club sunt antrenaţi să devină portari copii din 32 de ţări, iar Mario locuieşte în cameră cu colegi din Mali, Panama şi Guineea Franceză. Cei mai mulţi dintre micii clienţi ai clubului sunt americani şi ruşi. Copiii primesc o pregătire militărească, trezirea şi stingerea trebuie respectate cu sfinţenie. Părinţii au voie să îi viziteze o dată la 2 săptămâni, iar de venit acasă sunt lăsaţi rar, pentru că în cele mai multe dintre vacanţe au antrenamente.

Deşi pasionat de fotbal, Mario se pare că nu vrea să renunţe la studii după terminarea liceului. ,,Lui îi place foarte mult IT-ul şi probabil va merge pe linia aceasta. La 11 ani a creat singur un joc video şi a câştigat un concurs naţional,” spune mândră mama lui.

Fiul cel mic va pleca la studii în America

Marco, fiul cel mic

Mezinul familiei se numeşte Marco şi are 11 ani. El a rămas să aline dorul părinţilor, după plecarea fratelui său la Barcelona. Nu însă pentru mult timp, căci părinţii i-au pus gând de plecare!

,,Şi Marco este o fire sportivă, el joacă handbal. Acum este elev în clasa a VI-a. Ne gândim că ar fi bine pentru el să-l trimitem la studii în America, printr-un program al companiei Iberia, la care lucrez eu. Compania are o agenţie care se ocupă exclusiv de copiii angajaţilor. Mulţi colegi de-ai mei şi-au trimis copiii la studii acolo, unii au făcut-o pe când copiii aveau doar 8 ani. La vârsta aceea mi se pare că un copil e prea mic să stea departe de părinţii săi, dar în viitorul apropiat ne-ar plăcea să facem asta pentru Marco”, mărturiseşte Mirela.

Ambii minori au dublă cetăţenie. Fiind născuţi în Spania, la un an de zile de la naştere părinţii pot cere cetăţenia spaniolă pentru copiii lor. Aceasta nu se acordă din oficiu. Când împlinesc 18 ani, copiii sunt obligaţi să opeteze pentru una dintre cetăţenii.

Business nou în familie

L-am lăsat la urmă pe capul familiei, Marius Vingărzan, care va închide şirul poveştilor de viaţă din această familie. Este primul reportaj în care am tratat fiecare membru de familie în parte, pentru că fiecare avea povestea lui de succes.

Marius şi Mirela au lucrat cot la cot în primii ani petrecuţi în Spania, însă drumurile lor profesionale s-au despărţit odată ce Mirela a luat calea norilor.

,,Sunt mândră de soţul meu, care acum 4 ani şi-a deschis o afacere cu maşinării industriale pentru baruri, restaurante, spitale, şcoli etc. El le furnizează echipamente specifice bucătăriilor industriale, asigură serviciul tehnic pentru ele şi, în acelaşi timp, şi produce o parte din echipamente, respectiv mesele de inox. Are şi câţiva angajaţi care îl ajută în toată treaba asta”, spune Mirela.

Povestea Mirelei Nimereală şi a familiei ei se scrie pe capitole. Aici s-a încheiat numai capitoul I, căci, la repeziciunea cu care năvălesc evenimentele în sânul acestei familii, trebuie să ne aşteptăm să se mai scrie din oficiu şi capitolele II, III…

(Cristina Cornilă)