Ia tradițională – frumusețea în românește


11802652_1699030043652950_5989675160540696088_oA menține tradiția artei strămoșești acolo unde ea mai persistă și de a o reînvia pe unde a dispărut este o datorie sfântă ce ni se impune. Căci numai cultivând și dezvoltând arta populară, vom putea năzui să avem, vreodată o mare artă românească”. Al. Tzigara-Samurcaș

 

Iile ei deschid multe porți. Porți de case vechi, porți de muzee, porți de biserici, porți de suflet. Pentru ea, ia tradițională este o stare, o stare magică. Cu ajutorul iei românești a cunoscut oameni noi, locuri noi și așa a putut transmite povestea vedetei costumului popular femeiesc, ia tradițională. Este vorba despre tânăra Ana Borca, de 31 de ani, din satul Mândra, care a descoperit importanța cămășii și a dorit să îi afle povestea nespusă.

Am descoperit prima ie în beciul casei, în urmă cu câțiva ani, în timp ce căutam niște acuarele, pe care nu le-am mai găsit oricum. Atunci am văzut-o aruncată într-o cutie roasă de șoareci. Mi-a fost rușine, rușine că păstrez așa bogăție în beci, că îmi păstrez istoria și legătura cu bunicii și străbunicii mei la întuneric. Am dus rapid ia în acsă, am spălat-o, și am pus-o pe un umeraș, singură, evidențiată în dulapul meu, să îmi amintească cine sunt și de unde provin. Prima ie este ia mea din copilărie, de la bunica din satul Mândra”, își amintește Ana.

Ideea, însă, a de promova autenticul și, implicit ia românească, a pornit de la dorința de a cunoaște mai mult, de a o înțelege și de a-i descifra secretele.

Am încercat să descifrez un mesaj pe care l-am primit de la o doamnă extraordinară, care provine din zona nostră, mai precis din Viștea de Sus, Iulia Gorneanu, directorul artistic al galeriei de artă contemporană Galateca din București și soția domnului Grigore Leșe. Mesajul ei a fost următorul: Ia nu este un veștmânt, este o stare! Am cunoscut-o cu ocazia unei vizite la galerie și atunci mi-a povestit despre fiecare ie expusă, despre zona din care provine, despre purtătoare, despre semnele de pe ie, despre evenimentele unde era purtată. Și atunci mi-am dat seama că este o lume ascunsă n spatele iei și că, de fapt, atâția ani am privit-o doar ca pe un element al costumului popular femeiesc, dar nu am înțeles mesajul și semnificația pe care le poartă”.

 

Strălucirea de altădată, adusă în prezent

În trecut tot românul avea în casă straie, sau obiecte cu motive tradiționale. Și nu exista duminică lăsată de la Dumnezeu în care portul popular să nu fie purtat cu atâta mândrie la biserică. Însă femeile din sat care mai pot povesti asemenea întâmplări sunt acum bătrâne, iar iile pe care, odinioară, le purtau ca și cum făceau parte din cotidian, zac acum, uitate în unghere părăsite.

Dar Ana a știut cum să readucă la viață, cum să le readucă în contemporan, cum să le îmbine cu moda, cum să le redea strălucirea de altădată.

Primul pas în cunoașterea iei a fost timid, la nivel personal. Pur și simplu am rugat un prieten de familie, care tocmai își cumpărase un aparat foto profesional, să îmi facă o serie de fotografii pe dealurile din jurul Făgărașului, la final de vară, să surprindem frumusețea acestui anotimp. Gândindu-mă la ce aș putea îmbrăca, astfel încât acest moment să nu fie doar o banală ședință foto, mi-am amintit de ia din dulap, ia de la bunica mea. M-am gândit că ar fi o ocazie extraordinară să o scot la aer, să îi ofer o a doua șansă”, spune Ana. Prima dată purtase această ie la vârsta de 6 ani. Bunica ei a îmbrăcat-o și împreună s-au dus la fotograf, să facă poze cu ceata din Mândra.

Îmi cumpărasem, atunci când am făcut pozele, și o fustă albastră și mi s-a părut că amândouă, ia și fusta. fac o echipă perfectă, vechi și nou, alb-negru și albastru, ambele materiale delicate, perfectă combinație cromatică”. După realizarea pozelor și-a dat seama că e ceva deosebit în acest veștmânt, în această ie. Așa că a mai urmat o serie de fotografii, de data aceasta cu o altă ie, una ce o avea de la o străbunică din Moeciu de Sus. „De data asta am ales și o locație deosebită, Biserica Fortificată din Felmer. M-am gândit că trebuie să duc ia în locurile frumoase și uitate din zona mea, să le cunosc și eu și să încerc să combin vechimea iei cu vechimea și specificul lucrurilor deosebite din jurul meu”.

 

Ana, ambasator al iei în Țara Făgărașului. Proiectul „Ia călătoare”

Așa, de fapt, s-a născut proiectul Anei „Ia călătoare”. Călătorind cu iile prin locurile frumoase din zonă. Cu ajutorul iei, Ana a descoperit o lume nouă, cu toate că zona noastră o cunoștea atât de bine. O lume văzută prin ochii iei, o lume în care a întâlnit oameni noi, experiențe noi, o lume care i-a trezit interesul într-atât încât să dezvolte această pasiune.

M-am axat pe ie pentru că ea mi-a ieșit în cale. Despre ie am aflat atâtea detalii. Din toate elementele costumului popular, doar atât mi-a rămas de la bunici, ia. Iubesc întreg costumul popular și îl promovez ori de câte ori am ocazia, pe internet”, povestește tânăra. Iar promovarea iei pe internet a stârnit foarte multe apreciezi pozitive din partea iubitorilor costumului popular și nu numai.

Și asta întrucât Ana a descoperit și cât de ușor poate să o integreze în contemporan, să o accesorizeze cu alte elemente, în afara costumului popular. Iar una din avantajele călătoriei ei cu ia prin Țara Făgărașului a fost că acela că a întâlnit oameni minunați, care i-au dat posibilitatea să îmbrace costumul popular al zonei de unde sunt și astfel să îl reliefeze în fotografii. „M-am bucurat că am putut și am avut onoarea să îmi satisfac curiozitatea de a cunoaște costumul popular în intimitatea lui, nu doar în fotografii, sau pe manechine. Îl pot îmbrăca, îi pot simți mirosul, îl pot înțelege, îl pot percepe mai profund”.

Cu această ocazie a călătorit în satele din Țara Făgărașului cu ii diferite, pe care fie le-a solicitat de la rude, fie le-a cumpărat pe internet și astfel s-a dezvoltat o adevărată pasiune, nu doar pentru ia în sine, cât și pentru călătorit și dorința de a cunoaște oameni care o pot ajuta în acest sens, care o pot învăța despre costumul popular, despre tradiții.

Prin fotografii promovez ia pe internet, elementele de costum popular din locurile unde călătorim, specificul zonei, tardițiile pe care avem bucuria și onoarea să le mai prindem. Încurajez și pe cei care își țin iile, dar nu numai, uitate sub valul nepăsării, să le scoată la lumină, la soare, să le prețuiască, să păstreze vie acea parte de România lăsată de străbunii noștri, să călătorească cu ia prin lume și să povestească despre ea, despre noi, despre semnele ei”.

 

Dulapul cu zestre al Anei

Ana a învățat, pe parcurs, cum se îmbracă o ie, cum se poartă o ie, cum o poate scoate în evidență, în mod respectuos și elegant, în același timp. Dar și cum o ie poate transmite un mesaj.

Fiecare ie îmi dă o stare diferită, o emoție mereu altfel. Am început să le descopăr încet și identitățile. Să înțeleg că fiecare are personalitatea ei, compusă din gândurile persoanei care a cusut-o, din rugăciunile spuse înainte de a începe să o coasă, așa cum fac femeile înainte de a-și începe lucrul, din personalitatea celei care a purtat-o și, bineînțeles, din energia tuturor celor care au îmbrăcat-o înaintea mea. Iile au adus un suflu nou în viața mea, o nouă cunoaștere, călătorii și oameni foarte interesanți. Am îmbrăcat iile și am simțit că merg de mână cu bunicile mele, cu străbunicile mele, cu mama, în toate locurile frumoase, unde am descoperit elemente autentice de folclor românesc, lăzi de zestre, alte ii, costume populare. Iile sunt pașaportul meu spre o lume în care, până acum, poate nu aveam curajul, sau disponibilitatea să pășesc. Am un alt curaj atunci când îmbrac iile, este mereu o lecție de autodepășire pentru mine”.

Multe dintre iile de care povestește Ana și-au făcut loc în dulapul ei. Așezate la loc de cinste, aducându-i mereu aminte rădăcinile ei.

Am aproximativ 20 de ii în dulap. Sunt cu precădere din zona Făgărașului, dar și Oltenia și Bran. În special din aceste locuri, pentru că bunicul meu din partea tatălui a fost din satul Apele Vii, de lângă Craiova, bunica din partea mamei este din Moeciu de Sus, lângă Bran, iar tatăl meu este din Mândra. Mi-ar plăcea o ie cu mâneci lungi din zona Vrancei și una din Calata, pentru croiul deosebit pe care îl au, la fel mi-aș dori una din zona Moldovei, și apoi din Argeș”.

 

Povestea… merge mai departe

Ana Borca nu este singură în călătoria pe care și-a propus să o facă, împreună cu iile ei. Alături îi stă și familia ei, iar băiețelului ei încearcă în modul cel mai simplu, să îi povestească despre costumul popular, despre bucuria și importanța de a-l purta și de a-l lăsa mai departe.

Matei are un costum de la tatăl meu, de când era copil, din Mândra. Și am mai achiziționat de curând unul din aceeași zonă. Duminică la biserică facem tot posibilul să îmbrăcăm unul din costume și am o imensă bucurie când îl privesc, pentru că știu că ducem împreună mai departe un mesaj de conservare a hainelor noastre tradiționale. Și apoi știu că îi plantez în suflet sămânța aceasta pe tărâm tânăr așa că rezultatele por fi dulci la maturitate”.

Ana va călători în continuare cu iile ei, va cunoaște alte ii, le va salva pe cele pe cale de dispariție, le va vinde la cei care le apreciază și le prețuiesc. Recunoaște că nu lucrează în acest domeniu, însă i-ar plăcea să aducă un aport mai consistent în acest sens.

Am urmat cursurile facultății de Științe Economice din Cluj – Napoca, la Universitatea Babes Bolyai, specializarea finanțe-bănci. Lucrez într-un domeniu total diferit față de pasiunea mea, dar aștept, totuși, ziua când pot face din pasiunea mea locul meu de muncă”.

Până când visul ei va deveni realitate, se gândește serios ca iile ei să călătorească în afara țării, îmbrăcate de români dornici să spună și peste hotare poveștile lor bătrânești și, totodată, povești de actualitate.

(Alina ROMAN)




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.