Pe teritoriul României de astăzi, cu vreo 17.000 de ani în urmă (o nimica toată!), trăia o specia de urs gigantic. Lung de 3 metri şi greu de o tonă, îmi imaginez că era ocolit cu graţie până şi de omul de Neanderthal, indiferent de câtă graţie o fi avut el! Rămăşiţele acestor urşi pot fi văzute şi astăzi în Peştera Urşilor. Oare de unde i-o fi venind numele?!
Cam departe de Făgăraş ne ducem cu gândul şi cu mersul, dar vă spun eu că merită. Pentru cine se mulţumeşte cu peşteri mai mici (vreo patru la număr) îi putem spune să meargă în comuna Comăna şi să îşi caute un ghid local. Sunt aproape de zona noastră, dar sunt greu de găsit, aşa că e musai să apelaţi la cineva care să vă ghideze spre Peştera Mănăstirii, Peştera de la Tigăi, Peştera din Bulzi şi Peştera Frunzari. Cea de la Tigăi este cea mai frumoasă şi se spune că în ea îşi ascundeau comănarii comorile din calea tătarilor, de aceea i se mai zice Peştera Comorilor.
Dar să plecăm spre Chişcău, comuna în care a fost descoperită Peştera Urşilor în anul 1975. Chiar alegând cel mai scurt drum de mers, tot veţi face 320 de km până acolo.
Un miner o descoperă din întâmplare
Acum 43 de ani, în zona cu pricina din Munţii Apuseni se executau lucrări miniere şi se făceau în acest scop dinamitări controlate. O astfel de dinamitare produce o gaură într-o stâncă, iar cel responsabil cu asta, minerul Traian Curta, îşi dă seama că gaura poate fi transformată tocmai în gura de intrare a unei peşteri. El este cel care coboară primul, cu o frânghie, în întunecimea şi răcoarea hăului nou descoperit.
Gaura făcută de explozibilul minier poate fi văzută imediat după intrarea în peşteră. Peşterii i s-a făcut o intrare mai accesibilă în anii ce au urmat, că nu tot omul ar fi putut coborî de sus cu frânghia… Tot omul din ziua de azi, despre Neanderthalieni nu ştiu ce să zic! Intrarea se face printr-un culoar strâmt care pare să te descurajeze când ajungi acolo, căci nu prevesteşte miracolul ce are să urmeze.
Turul prin peşteră durează 45 de minute şi costă 20 de lei. În preţul acesta intră, vrei – nu vrei, un ghid, care, indiferent de numărul de turişti ce se adună la ora stabilită, intră cu ei. Nu vă imaginaţi că sunt puţini, cam 100 de inşi pe tură, iar turele ţin toată ziua! În creierii Apusenilor, la marginea unui sat retras de la drumul naţional, vizitatorii vin puhoi să vadă ce a construit în subteran natura.
Frig de crapă pietrele!
Vorba vine de crăpatul pietrelor, că peştera are mai mult calcar decât pietre, da’ frigu-i frig. Când intri acolo, de la 35 de grade, ai impresia că îţi îngheaţă inima în secunda imediat următoare în care ţi-ai terminat gândul.
Sunt 10 grade în interior, ori e iarnă, ori e vară, dar se resimt cam cu minus într-o zi toridă de vară, în care corpul e învăţat cu temperatura caniculară. În parcarea de maşini (care costă 5 lei), ţi se explică asta şi eşti îndemnat să pui o haină pe tine şi nişte papuci sport în picioare, ceea ce noi am şi făcut. Dar am întâlnit turişti în interior veniţi total nepregătiţi de afară, în pantaloni scurţi şi în tricou, despre care am impresia că la ora asta, drept rezultat, savurează un paracetamol.
Timp de 5 ani după descoperire peştera este amenajată, apoi deschisă publicului. Când vorbesc de amenajare, mă refer la o placă de ciment, cam de 1 metru lăţime, bătută prin mijlocul ei pe care astăzi se face accesul, la bare de metal de sprijin pe alocuri şi la instalaţii luminoase care îi pun în valoare figurile din calcar formate de-a lungul sutelor de mii de ani.
La scurt timp după intrare, pe stânga şi pe dreapta direcţiei de mers, stau mărturie oasele urşilor gigantici. Sunt acolo dintotdeauna, împrăştiate alandala, căci s-au conservat de minune în frigul peşterii.
141 de urşi s-au mâncat între ei
Ceva mai încolo, cam după vreo 800 de metri de mers prin peşteră, ne apare – în toată spendoarea sa – un schelet aproape complet din specia urşilor de cavernă. Din fericire, nu mai sunt prin păduri şi prin grote, specia a dispărut cu totul, aşa că nu ne mai rămâne să ne temem decât ursul brun.
Ghidul ne spune că acum 17.000 de ani un cutremur a făcut să se astupe gura peşterii. Urşii au rămas blocaţi înăuntru: 141 de bucăţi (atâtea cranii au descoperit exploratorii). S-au mâncat între ei, iar în cele din urmă au murit. Imaginaţi-vă o luptă crâncernă între aceste brute de 1.000 kg şi de 3 metri lungime!
Există o legendă despre cum un urs de cavernă mai trăia în peşteră în anul 1975 când a fost descoperită. Când a pătruns acolo omul cu lanterna, ursul s-a speriat şi a vrut să iasă printr-o crăpătură. A ieşit cu capul şi cu labele din faţă, iar restul corpului i se mai vede atârnat şi astăzi de perete. În realitate, este o formaţiune de calcar care seamănă izbitor de bine cu o spinare de Moş Martin preistoric.
Racheta din peşteră
Peştera Urşilor are un kilometru şi jumătate lungime, dar poate fi vizitată doar aproximativ jumătate din ea – puţin peste 800 m. Cealaltă jumătate, conform spuselor ghidului, este la fel de spectaculoasă ca ceea ce se vede, dar este nesigură din pricina umidităţii, aşa că a rămas închisă.
Peşterea este formată din patru galerii: Galeria Oaselor, Galeria Emil Racoviţă, Galeria Lumânărilor şi Galeria Ştiinţifică, ultima fiind cea periculoasă şi destinată din acest motiv doar speologilor profesionişti.
Fiecare galerie are atracţiile ei, la care a contribuit exclusiv natura. Mâna omului, eventual, a distrus. Stalactitele şi stalagmitele creează imagini de spectacol. Te simţi de parcă ai fi o fiinţă minusculă pe o tablă da şah imensă, unde fiecare piesă a fost realizată de Necunoscut, aşa par în unele locuri coloanele de calcar care se ridică de pe pâmânt. În altă parte, te poţi pierde între lumănări imense, poţi cânta la o orgă din calcar, te poţi ascunde de un şarpe care coboară din tavan ori de bagi în seamă între apostoli la Cina cea de Taină.
Toată aceste imagini sunt formate în milioane de ani. Ghidul ne atenţionează să nu punem mâna pe vreuna, căci grăsimea de pe mâni ar putea face imposibilă depunerea de calcar pe viitor în acel loc. ,,Un centrimetru pătrat de calcar, deci de mărimea unui bob de porumb, de depune în 20 de ani”, explică acesta.
În Galeria Emil Racoviţă, denumită după fondatorul speologiei în România, poate fi văzută ,,Racheta”, pregătită să decoleze. În interiorul ei a fost montată o instalaţie de lumini, iar când ghidul ajunge acolo stinge restul luminilor din peşteră şi aprinde instalaţia Rachetei, care pare că tocmai a decolat.
Ultima galerie vizitabilă este cea a Lumânărilor, denumită astfel după forma stalagmitelor.
În Galeria Lumănârilor poate fi văzută şi o orgă.
Mai sunt multe de zis şi de arătat despre Peşterea Urşilor, da’, zău, că m-am plictisit! Oricât ar încerca pozele să redea realitatea, totuşi nu o pot face. Realitatea bate poza, aşa cum o carte bună bate filmul. După trei sferturi de ceas de petrecut la răcoare (nu ca cei siliţi de justiţie!), ne luăm la revedere de la peşteră şi de la ghid şi ieşim la caniculă. La ieşire, zeci de comercianţi erau înşiraţi de-a lungul potecii de întors spre maşină, de la vânzători de urşi în miniatură şi până la făcători de dulceţuri, rachiuri şi vinuri, toate din fructe de pădure. Ne-am cumpărat o plăcintă cu dulceaţă de afine de la o localnică şi duşi am fost.
Am făcut şi eu pe speologul pentru câteva zeci de minute.
De văzut peşteri, am mai văzut, dar vă spun drept că asta mi-a tăiat respiraţia. De aveţi drum prin Apuseni şi de vă lasă inima să cheltuiţi cam cât un pachet de ţigări mai scump, intraţi şi voi la răcoare!
(Cristina Cornilă)