Pe Eminescu l-am întâlnit pentru prima oară când eram în clasa a III-a la școala din Hârseni într-o zi mohorâtă de toamnă târzie când învățătoarea ne-a citit din Cartea de citire poezia Ce te legeni… Întâlnirea aceea a fost devastatoare dar și decisivă pentru copilul care eram. Am scris și am vorbit despre acest episod de mai multe ori așa că n-o mai fac acum. Pe Cioran l-am întâlnit – în secret, fiind interzis oficial – în liceul „Radu Negru” prin omul care mi-a marcat decisiv destinul: domnul profesor Cornel Moraru, viitorul critic literar, redactor și redactor șef al revistei Vatra din Târgu Mureș dup ce a părăsit catedra și, firește, Făgărașul; în Vatra dl. Moraru m-a și debutat. Am vorbit și am scris despre întâlnirea mea providențială cu domnul profesor Moraru (de fapt, nu mi-a fost profesor la clasă ci doar mentor și prieten). De data aceasta am să spun doar atât: cartea lui Cioran  Amurgul gândurilor pe care dl. Moraru mi-o împrumutase – repet, în secret  – m-a răvășit complet. Aflasem, de pildă, că vrei sau nu, suferința, zădărnicia, tragicul sunt!

*********

Nu obișnuiesc să scriu la date fixe despre Eminescu (15 ianuarie și/ sau 15 iunie) și nici despre Cioran (8 aprilie și/ sau 20 iunie) pentru că nu-i citesc (re-recitesc) în funcție de data nașterii și/sau a decesului lor, ci permanent. Despre Eminescu și Cioran scriu în două situații: la solicitarea vreunei reviste, publicații etc., și atunci când inspirația este în măsură să-mi satisfacă nevoile zilnice ale spiritului. Așa se face că am scris despre Eminescu în Bună Ziua Făgăraș, nr. din 13-19 ianuarie 1999 și am vorbit despre el în două sau trei emisiuni televizate,  invitat de NOVA Făgăraș; ca dramaturg am scris o piesă minut intitulată Statuia lui Eminescu, 2003, precum și piesa într-un act Soluția Eminescu, 2017. Ambele piese au apărut în volumele Teatru minut, prima și a doua ediție revăzută și adăugită.  Cioran este personajul principal în patru piese semnate de mine în decursul anilor; Torcătoarele și bunul Dumnezeu a apărut în revista Transilvania din Sibiu în 2002, iar Cioran, tragedii prevăzute – triptic dramatic – a apărut în volum la editura Eikon din Cluj- Napoca în 2011.

*********

În evocarea lui Eminescu din Bună Ziua Făgăraș la care am făcut referire mai sus am recurs la un moment dat la opinia lui Cioran din Schimbarea la față a României conform căreia tot ceea ce s-a creat în țara noastră până în anii 1935-36 – când a fost scrisă Schimbarea la față….- poartă  „stigmatul fragmentarului” cu o singură excepție: Eminescu. În afară de Eminescu, scrie Cioran, „totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toții, o excepție inexplicabilă printre noi? Ce a cutat pe aici acel pe care și un Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi știut că nu putem fi decât esențial mediocri…” (Schimbarea la față a României, Humanitas, 1990, p. 74-75). De altfel G. Călinescu în Istoria literaturii române este primul istoric literar ( și nu doar istoric al literaturii) care afirmă și argumentează că opera literară a lui Mihai Eminescu „este o exponență deplină (…) a spiritului autohton.” (Sublinierea îmi aparține). De aici până la formularea lui Constantin Noica: „ Eminescu, omul deplin al culturii române” n-a mai fost decât un sfert de pas de făcut. Și ca să nu trec atât de fugar peste Noica: la orele mele de filosofie atunci când vorbeam de cele două logici propuse de filosof în cunoaștere – logica lui Ares și logica lui Hermes–îl invocam pe Eminescu cu versul său „ În fiecare om o lume își face încercarea” pe care, de altfel, Noica și-a clădit „logica lui Hermes” în care partea ( individul uman)nu este o „ simplă variabilă statistică” în sistem ci este o interpretare   a acestuia ( a sistemului ca întreg); partea este ridicată la puterea întregului care se lasă interpretat de ea. Numai o astfel de logică face posibilă înțelegerea sensului vieții. În  „logica lui Ares” relația individ-stat este una de subordonare a primului față de al doilea;  întregul în măsură să sacrifice partea ( variabila x în favoarea variabilei y, de pildă). Potrivit acestei „ logici” omul, ca parte a lumii, este o victimă a sistemului. Și ca să nu încalc principiul simetriei trebuie să spun ca la orele mele de filosofie din „Radu Negru”, atâta timp cât Cioran a figurat în programă ( și nu doar atunci) filosoful născut la Rășinari s-a bucurat de prezentări și analize de care foștii mei elevi – cel puțin unii dintre ei –își vor aduce aminte cu siguranță. De altfel rândurile din finalul articolului meu scris acum 24 de ani pentru Bună Ziua Făgăraș în care l-am evocat pe Eminescu –  cu o trimitere scurtă la Cioran –  se încheie cu promisiunea că despre acesta „voi scrie cu altă ocazie.” Ocazia, iată, vine după un sfert de secol, astăzi, când îl evoc din nou pe Eminescu (ce, din nou Eminescu? Da, din nou Eminescu!) cu prilejul celor 173 de ani de la nașterea sa.

**********

Inițial am intenționat să-mi intitulez articolul Eminescu vs. Cioran, știind că Eminescu și-a creat, datorită geniului său, mulți dușmani, contestatari etc. de-a lungul timpului; sunt prea mulți să-i enumăr aici; printre ei și Cioran având în vedere, de exemplu că Eminescu a scris celebra DOINA potrivit căreia „ De la Nistru pân̕̕ la Tisa/ Tot Românul plânsa-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De atâta străinătate./ Din Hotin și pân̕ la Mare / Vin Muscalii de-a călare, / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o ațin; / Din Boian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii / Și străinul te tot paște, / De nu te mai poți cunoaște./ … Cioran, în capitolul I al Schimbării la față….scrie: „ Dacă România vrea cu adevărat să-și croiască un drum în istorie, țara de la care poate învăța cel mai mult este Rusia.”  Și în alt loc din aceeași carte: „ Atât de mult s-a insinuat Rusia în lume încât de aici încolo ( anii 1935-36, n.m.), dacă nu orice drum duce la Moscova, Moscova ne va ieși înainte pe orice drum…” ( subl. m.) Cioran este sedus de mesianismul rusesc capabil să mântuiască omenirea de la un capăt la altul al ei. (Nu scria Dostoievski că a doua venire a lui Iisus Hristos va avea loc în Rusia?) Mesianismul este o „soteriologie universală” care nu se poate concretiza decât prin profeții și profeți. Numai că, în ce ne privește, profetismul național nu „ depășește semnificația unui moment istoric” fiindcă suntem o  cultură minoră. „ Ce posibilități de mesianism există în România, când nu ne-am proiectat niciodată un destin monumental? Nu este înfricoșător cazul lui Eminescu, care în loc să se atașeze de un viitor al României, a proiectat mărimile neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru?” ( Subl.m.) Și tot acolo, în Schimbarea la față…,Cioran continuă: „ Profetismul național românesc (…) a fost un profetism pe evenimente (subl.m.). Eminescu a fost un profet național à rebours. ( Schimbarea la față a României, p 19 și următoarele). Iar, mai încolo (p. 49) Cioran revine asupra ideii pentru a o consolida: „ România este o țară fără profeți, adică o țară în care nimeni n-a trăit realități viitoare (…) în care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri…” Eminescu este convins de contrariu; crede, dimpotrivă, că România are în Andrei Mureșanu un profet. „ Mureșan scutură lanțul cu a lui voce ruginită, / Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită, / Cheamă piatra să învie ca și miticul poet, / Smulge munților durerea, brazilor destinul spune, / Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, / Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet. ” (Epigonii). Pentru a fi și mai convingător, probabil, Eminescu revine asupra poetului și revoluționarului român transilvănean  (născut la Bistrița în 1816, moare la Brașov în 1863), autorul poeziei Un răsunet, devenit ulterior Deșteaptă-te române – numită de Bălcescu„ Marseilleza românilor.” Andrei Mureșanu va deveni personajul principal din tabloul dramatic într-un act  Andrei Mureșanu în două variante. Varianta a doua se numește simplu Mureșanu, mai amplă decât prima variantă. G. Călinescu în Istoria literaturii române îl socotește a fi un poem faustian. Importanța și semnificația acestui poem este atât de mare pentru genialul ( nu, nu mă joc cu termenii, am proprietatea lor) G. Călinescu încât își începe analiza operei literare a lui Eminescu cu o referire lămuritoare asupra lui. Pentru mine prima versiune– Andrei Mureșanu, tabloul dramatic –a constituit geneza piesei într-un act  Soluția Eminescu. (Vezi Cornel Teulea, Teatru minut, ediția a doua, editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, p. 219 și urm.) Ideea piesei este revolta ca virtute și nu resemnarea ca viciu. Ea exprimă sintetic, ca orice idee, atât viziunea lui Eminescu prin personajului său Andrei Mureșanu cât și viziunea lui Cioran asupra destinului României. Așa că am socotit că titlul rândurilor de față nu poate fi Eminescu vs. Cioran, ci Eminescu & Cioran.

*********

Conjuncția pusă între cele două nume ilustre ale culturii noastre mi se pare mai potrivită decât opusul ei; valorile pe care le creează Eminescu și Cioran, lucrurile în care cred și pe care le promovează – nu doar axiologic  ci și istoric, și pentru Istorie  – precum și experiențele lor de viață,  în timp și de peste timp, sunt și mai numeroase și mai profunde. În continuarea textului meu mă voi opri doar la cele care urmează. Eminescu scrie: „ Să privesc- Ardealul lunei i-e rușine / Că-a robit copiii-i pe sub mâini străine. / Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață, / Își ascunde tristă galbena ei față..” ( Din poemul Horia).  Cioran: „ Când văd Ardealul mi se desfășoară o confgurație plastică a unei durerii mute, a unei drame închise și înăbușite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într-o monotonie sub-istorică, o mie de ani ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment. (…) Îmi place-n clipele de tristețe să măresc intensitatea acestora, lunecând spre depărtările neamului ( sobl.m) și să mă chinuiesc în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de-a lungul veacurilor de acest popor și mă înfoiară resemnarea, gemetele și toate jelaniile consumate în umbră. (…) Pierdut este acela pentru care retrăirea destinului nostru nu este o răspântie în viața sa și un prilej de tragedie.” (Opera citată, p. 42-43).  Din nou Eminescu în  Andrei Mureșanu: „ Privesc trecutul, și-icoana lui barbară / E zugrăvită asupra d-ursite-ne amară / (…) / Și dacă trebuie toate să fie-așa cum sunt, / Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă / O ginte ca pe seamă-i o alta să ridice; (…) / Cine-mi va spune mie – dacă a ginții mele / Viața viitoare va fi mai fericită / Decât al ei trecut? ( Eminescu , Poezii – proză literară,  Cartea Românească, 1978, p. 208 ). Andrei Mureșanu – Eminescu înainte de-a găsi răspuns la întrebare împarte lumea în două: lumea șireților  și lumea proștilor. Citez: „ Ce proastă e mulțimea, / Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână, / Și singură e dusă de-o mână de șireți. / Cele două lumi coexistă istoric pentru că proștii, nătângii vor să fie stăpâniți; aceasta este, de fapt, dorința lor. Doamne,  ce idee, ce formulare în cel mai pur stil nietzschean cu mult înainte de nașterea lui Nietzsche ( 1900); Cioran, marcat profund de Nietzsche, va scrie: „ Singurul altar în fața căruia s-a închinat omenirea este forța. Și noi ne-am închinat în fața acestui altar, dar numai pentru a ne umili și a preamări forța altora.(…) Echilibrul nostru n-a fost expresia unei armonii, ci a unei deficiențe.” ( Op. Cit. p 61). Până la urmă, mânați de Istorie, păcatul robiei și al sclaviei  – indiferent de formele ei tot mai moderne – trebuie ridicat de pe fața neamului românesc. Eminescu: „ …Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sunt vijelii mărețe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară și trecătoare ca ele…” Cu alte cuvinte trebuie scăpat de proști pentru că , vorba lui Cioran:, aceștia, proștii, „..au organizat bine viața și au făcut din ea o cetatea interzisă spiritului. ” Și totuși printr-o  respirație istorică amplă cetatea interzisă spiritului va cădea. Tot Cioran: „ Războiul ar fi o prostie – adică mai puțin decât este, el fiind o crimă esențială dacă n-ar implica ideea totală a forței. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: războaiele determină respirațiile istoriei (…) Cred că nu este om care să nu lupte împotriva războiului; dar, tot așa, nu cred să fie vreunul care să nu-i recunoască fatalitatea. De Putin n-a auzit Cioran, dar de Ivan cel Groaznic și de Stalin , de pildă,  nu doar că a auzit ci i-a și comentat și  analizat concluzia fiind că toți sunt o apă și un pământ fie că-i știi, fie că nu. Istoria a infirmat profeția ( falsă) a lui Cioran cu privire la modelul rusesc bun de urmat. Devine conștient de afirmațiile eronate făcute la un moment dat al vieții lui și, spășit parcă , ne spune că  „ în fața tristelor fatalități umane, mi-e rușine să fiu pacifist!”  Eminescu, la rândul lui, încheie tabloul dramatic Andrei Mureșanu  în aceeași notă: „ În lume văd popoare cuminți și fericite, / Și mă întreb ce soarte să doresc la al meu? /Și un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Și sfărmător de lume. – Nu, nu! (…) / …Eu nu cer fericire/  Pentru a lui viață. – O, națiune iubită! ( …) Voi să te văd, iubito! Nu fericită – mare ! / Decât o viață moartă, un negru vis de jele, / Mai bine stinge, Doamne, viața ginții mele, / Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte! ” Acesta este și soluția Eminescu din piesa mea cu acest titlu. Nu pot vedea o alta în modesta mea căutare prin Istorie. din moment ce Eminescu și Cioran au formulat-o cu geniul lor.

**********

Cornel Teulea – scriitor

În încheiere spun: compatibilitățile dintre Eminescu și Cioran sunt mai numeroase, dar nu este nici momentul și nici locul pentru a le aminti măcar, darămite să mă opresc asupra lor. Oricum, Ziua Culturii Naționale este în primul rând ziua lui Eminescu la masa căruia pot fi invitați alți câțiva, printre care, cred eu, Cioran.

CORNEL  TEULEA