Vacanța în croazieră. 9 nopți prin Peninsula Iberică


nava cu care am călătorit se numește Carnival Pride

O croazieră de 9 nopți, cu un vas american dislocat în Europa pentru sezonul cald din 2022, a fost una dintre cele mai fumoase vacanțe de care m-am bucurat în ultima perioadă. Am ales să vă povestesc despre ea, atât pentru a vă familiariza cu croazierele, cât și pentru a vă arăta o parte frumoasă a Europei pe coasta Oceanului Atlantic.

Croaziera s-a desfășurat între 2 și 11 septembrie, iar motivul pentru care am ales sfârșitul verii este că prin locurile în care ajungeam lunile iulie și august sunt prea arzătoare pentru a vizita la pas orașele și porturile de pe traseu.

Îmbarcarea s-a făcut din Anglia, din portul Dover, după ce am ajuns acolo cu o zi înainte, ca să avem timp să vedem și orașul. Am traversat în ziua următoare Canalul Mânecii și am ajuns în Franța, la Le Havre, oraș din regiunea Normandiei. A urmat o zi întreagă de navigație pe apă în Oceanul Atlantic, ca apoi să ajungem în orașul spaniol La Coruna. Următoarea oprire a fost în orașul unui vin celebru, Porto, din Portugalia. Un alt popas de o zi am făcut în Lisabona, capitala țării, care a fost urmată în ziua următoarea de Cadizul Spaniei. Am părăsit Oceanul Atlantic cu valurile lui albe, când am intrat în strâmtoarea Gibraltar, lăsând la o parte Marocul pe dreapta și continuând cu Spania pe partea stângă. După ce am intrat în Marea Mediterană, am avut oprire în Cartgena, oraș spaniol, apoi ne-am avântat spre Italia, trecând prin dreptul Insulelor Baleare și prin strâmtoarea Bonifacio, care desparte Corsica de Sardinia. Această penultimă zi, cea în care am bifat a treia strâmtoare de pe traseu, a fost una de navigație pe Mediterană. În a 10-a zi a călătoriei, vasul a oprit în portul Civitavecchia, în apropierea Romei.

În această croazieră am vizitat 8 orașe din 5 țări și am trecut prin 3 strâmtori. De asemenea, am navigat prin Canalul Mânecii, Oceanul Atlantic și Marea Mediterană.

 

Despre nava cu care am călătorit

Am mers cu nava Carnival Pride a companiei americane Carnival. După ce s-a finalizat croaziera aceasta în 11 septembrie 2022, vasul s-a repoziționat pe un alt traseu, care include Italia, Grecia și Turcia. Circa o lună și jumătate va mai naviga vasul acesta în Europa, urmând ca la final de noiembrie să se întoarcă în America, pentru a face croaziere acolo până la primăvară.

Nava a fost construită cu o siluetă ,,atletică”, pentru a putea intra în Canalul Panama. Companiile de croaziere care operează croaziere în America plănuiesc din timp, încă înainte de construcție, ce nave vor fi folosite la traversarea Canalului Panama. Fiind un canal strâmt, vasele nu trebuie să depășească anumite dimensiuni. Ele nu sunt menținute tot anul pe continentul american, ci în timpul verii sunt dislocate și prin alte locuri pentru a opera croaziere, cum ar fi Europa, un continent foarte atractiv din punct de vedere al traseelor pe apă pe care le pate oferi.

Vasul, deși are vreo două decenii de când navighează, a fost recondiționat total cu câțiva ani în urmă. Este o navă elegantă în stil clasic, apreciată de iubitorii de artă. Pur și simplu, vasul este ticsit de picturi pe pânză, chiar și sculpturi. Ele sunt expuse la anumite punți pe interior și rămân acolo tot timpul, iar oamenii trec printre ele, nu fără a se opri din drum să le admire. Uneori poți avea impresia că ești într-un muzeu al artei, în vreme ce tu navighezi continuu pe apă, ceea ce face ca această croazieră să capete o latură fascinantă.

Imaginați-vă că în fiecare seară pe navă erau licitații cu opere de artă, iar licitația pentru un tablou de exemplu începea cam de la o mie de dolari.

Fiind o companie americană de croaziere, la bord erau foarte mulți americani, care în acest mod reușesc să își fructifice o vacanță prin Europa și să vadă mai mult în mișcare decât dacă aleg să petreacă timpul în același loc din aceeași țară.

Pe vas am întâlnit 5 români angajați, printre care o femeie din Sibiu și un bărbat din Brașov. Ne-am bucurat că am putut vorbi aceeași limbă cu ei în mijlocul Oceanului. Nefiind obișnuiți să vadă români pe acest vas american, ne-au întrebat dacă locuim în SUA.

vasul pe interior

 

Cum am fost răsfățați la bord

Pentru îmbarcare ne-am prezentat la terminal în apropierea orei pe care o aveam trecută pe bilet. Nu este întodeauna necesar să fii la ora fixă în port, căci de cele mai multe ori poți urca la bord aproape la orice oră ajungi. Am ajuns la terminal pe jos, după o dimineață cu peripeții în Dover, în care pur și simplu nu am găsit niciun taxi disponibil să ne preia de la hotelul la care eram cazați. În Dover, oraș-port, este o nebunie cu croazierele în unele dimineți, acest oraș fiind căutat în special de cei care se îmbarcă pe nave. Am fost chiar atenționați cu o seară înainte de proprietara hotelului că nu vom găsi taxi, dar că terminalul pentru îmbarcare nu este departe și putem ajunge pe cont propriu. Ceea ce s-a și întâmplat.

Am fost un grup de 10 persoane, format din 6 adulți și 4 copii. Cu mic, cu mare, în șir indian și făcând haz de necaz, am luat-o spre port. Pe drum ne-am găsit însoțitori, alți pasageri ai navei care n-au avut noroc de taxi.

La momentul începerii croazierei, compania cerea dovada vaccinării, însă în cursul lunii septembrie această companie alături de multe altele au renunțat total la această cerință. Am arătat biletul, am arătat chekin-ul făcut de noi înșine și urcați am fost pe nava Carnival Pride.

Cabina noastră era la puntea 7 și avea numărul 7282. Prima cifră din numărul cabinelor corespunde punții la care este situată. De exemplu cabinele de la puntea 8 încep cu cifra 8, cele de la puntea 9 cu cifra 9 și tot așa.

Imediat după urcare am putut merge să luăm prânzul. Croazierele sunt prin esența lor all-inclusive, adică ai totul inclus, mai puțin băuturile spirtoase care se plătesc extra. În general, oamenii pot mânca la ce oră doresc și de câte ori doresc în cursul unei zile, pentru că restaurantele și bufetele sunt deschise timp îndelungat.

În cabina noastră compania Carnival ne-a trimis, în semn de bun venit, o șampanie și căpșuni cu ciocolată. A doua zi, am primit același cadou și de la românca din Sibiu, bucuroasă să aibă oaspeți din țara ei.

Vasul are piscină interioară, piscine exterioare, jacuzzi, tobogane, pe care le puteam folosi oricând.

Fiind american, avea amenajată, lângă una dintre piscine, o zonă de burgeri, care era deliciul tuturor copiilor de pe navă. Aproape la orice oră ți se făcea poftă de un burger american, găseasi deschis acolo. Tot la piscina cu burgeri era și un cinema, care seara se transforma în activitatea multora dintre pasageri.

una dintre piscinele de pe navă

 

Cum ne-am cumpărat biletele

În general, îmi place generația old school și prefer lucrurile clasice în defavoarea noutăților. De exemplu, scriu mai degrabă de mână decât la calculator sau citesc cu mai mare drag o carte tipărită decât una în format on-line. Dar, fiind o împătimită a vacanțelor, m-am adaptat în această privință la noutate.

Îmi cumpăr biletele de croazieră pe cont propriu, nu prin agenții de turism, după ce am descoperit acum 2 ani un club de vacanțe. Am devenit membru al clubului și până astăzi mi-am cumpărat prin acest club patru bilete de croazieră.

Avantajele clubului față de modul clasic constă în accesul la peste 5.500 de rute de croaziere, în contextul în care agențiile de turism sunt specializate în general pe vacanțe de uscat și vând doar câteva rute pe apă. Un alt beneficiu este prețul cu care pot fi achiziționate biletele, care este întodeauna mai mic cu 25% decât dacă aș cumpăra croaziera aceea din altă parte. În fine, un al treilea mare avantaj este că în clubul acesta cu un milion de membri găsești mereu pe cineva care poate să îți povestească despre cum a fost pe o anumită rută, cum este un anumit vas. Te poți inspira sau poți afla din croazierele colegilor de club și ești mereu la curent cu navele noi care sunt construite și care sunt lansate recent la apă, ca să îți poți cumpăra o crozieră chiar pe o navă din aceea. Spre exemplu, eu am cumpărat din timp o croazieră pentru Emiratele Arabe pe un vas care era încă în ultima etapă a construcției sale în momentul în care am rezervat cabina. Practic, când mă voi urca pe navă, ea va fi atât de nouă, încât voi fi printre primii săi pasageri. Nava este atât de mare, încât poate găzdui populația unui întreg oraș (cum ar fi orașul Victoria din județul Brașov).

Despre cum funcționează acest club de vacanțe am mai scris pe grupul de Facebook – PLEC ÎN VACANȚĂ (click).

 

Ce am văzut înainte de croazieră: Dover

Cu o zi înainte de îmbarcare am ajuns în Anglia, cu un zbor de dimineață. Mi-am dorit să am timp să bifez și Doverul înainte de a pleca în croazieră.

Am mers la castelul orașului, cu o istorie de vreo două milenii, care păzește de la înălțime strâmtoarea Dover, cea mai scurtă traversare dintre Anglia și continentul european.

Castelul a apărut în foarte multe filme, așa că, dacă vi se pare că îl cunoașteți, cel mai probabil nu vă înșelați.

Este printre cele mai vechi și mai mari castele din Anglia și, datorită poziției sale strategice, a fost denumit ,,cheia Angliei”, adică poarta de intrare în Anglia.

Are o rețea impresionată de tuneluri subterane, care în decursul istoriei au putut găzdui și câte 2.000 de oameni simultan, în general soldați sau prizonieri de război. Tunelurile au avut tot felul de funcționalități, de la adăpost antibombe, până la spital.

De-a lungul strâmtorii, pe partea englezească a Canalului Mânecii, dispuse sub nivelul castelului, stau înșiruite niște stânci imense de calcar, a căror imagine dramatică a devenit un fel de simbol al orașului. Ele par să păzească nu numai orașul și castelul, ci și intrarea în Anglia, dinspre continent. Se numesc ,,White Cliffs”, au cam 110 metri înălțime, și sunt cunoscute de sute de ani. Când le vedeau din depărtare, marinarii ce se întorceau în Anglia din expediții sau cu schimburi de mărfuri știau că au ajuns acasă. Stâncile albe continuă câte 8 mile pe fiecare parte a orașului. De sus de pe stânci în zilele senine se vede Franța.

Nu întâmplător, în anul 43 î.Hr., romanii au început cucerirea Angliei de la Dover, pe aici era calea de intrare în Anglia. Când romanii au ajuns pe aceste țărmuri, au fost întâmpinați de stânci de cretă albă în ceață. Au denumit Anglia drept „Foggy Albion”. Romanii au ridicat primele ziduri cunoscute ale acestui castel, precum și două faruri (unul se mai păstrează și azi), dar se crede că și înaintea lor ar fi fost făcute câteva ziduri de pământ în Epoca Fierului. Farul romanilor care s-a mai păstrat a fost transformat mai târziu în clopotnița unei biserici ridicate de anglo-saxoni, iar biserica mai există și ea. Dacă farul și biserica au supraviețuit, din zidurile romane ale castelului nu a mai rămas însă nimic, actualul castel fiind cel pe care l-a ridicat aici, în 1066, William Cuceritorul.

Am admirat aceste stânci, nu de pe ele, ci de la baza lor, în ziua în care am stat la Dover. Apoi, după îmbarcare, le-am văzut de pe apă.

Dover – vedere spre castel

 

Am navigat o zi prin Canalul Mânecii

Nu am ales întâmplător această rută de croazieră. Faptul că trecea prin Canalul Mânecii a fost un argument tare în luarea deciziei, căci nu mai fusesem pe acest canal niciodată. Și cine știe când și dacă mai ajung.

Canalul Mânecii este o nouă strâmtoare pe care o văd cu ajutorul croazierelor, după Messina și Bosfor.

Acest canal, care leagă Anglia de Franța, are o lungime de 563 km. Cel mai strâmt este în zona portului Dover, 34 km. În zilele cu cer senin, de pe faimoasele stânci albe ale Doverului se poate vedea Franța.

Pentru prima dată în istoria sa, canalul este traversat înot în anul 1815. După bătălia de la Waterloo, când Napoleon este învins de englezi, mai mulți francezi au fost luați prizonieri și duși în Anglia. Unul dintre ei se aruncă în canal, gândindu-se că nu poate trăi în captivitate într-o țară străină. Nu s-a aruncat nimeni după el, crezându-se atunci că nu va supraviețui, dar după 30 de ore de înot în apele reci soldatul atingea țărmul francez.

Între timp, peste 1.300 de oameni, printre care și români, au reușit să bifeze această performanță, adică să treacă înot canalul. Unii au înotat cu costum de protecție (pentru că apele sunt reci), alții au înotat doar în costum de baie.

după îmbarcare. În spatele meu, White Cliffs din Dover

 

Tunelul Canalului Mânecii

Navigația prin Canalul Mânecii ne-a dus de la Dover (Anglia) în Le Havre (Franța). Poate mulți dintre voi ați mai traversat acest canal, dacă nu pe deasupra, atunci pe dedesubt.

Napoleon a avut un vis măreț, pe care, spre deosebire de altele duse până la capăt, nu l-a putut realiza, căci tehnologia vremii n-a fost în pas cu mintea lui. Să lege Franța de Anglia printr-un tunel subacvatic! S-a realizat în 1994, când a fost inaugurat tunelul pe sub Canalul Mânecii.

Mult timp englezii s-au temut că vor fi invadați chiar prin acest tunel și că practic vor ușura munca invadatorilor, așa că ei au fost mai reticenți decât francezii la construirea tunelului.

Până se se facă Eurotunnel, s-a mai discutat despre alte alte varinte, de pildă un pod peste Canalul Mânecii lung de vreo 38 km sau insule artificiale combinate cu poduri mai mici.

Pe vremea premierului Margaret Thatcher în Anglia și a președintelui Francois Mitterand în Franța s-a decis în final construirea tunelului. În 1985, în urma unui concurs, s-a creat un grup de lucru pentru tunel format din cinci companii britanice, cinci franceze și cinci bănci (până la urmă au fost implicate 200 de bănci).

Lucrările au început în 1988 și s-au terminat în 1994, după 6 ani. Sunt de fapt 3 tuneluri paralele, unul spre Franța, altul spre Anglia și unul la mijloc pe care să se poată interveni în caz de accidente. Pe galeria din mijloc de fac evacuările oamenilor, se face aerisirea celorlalte două și se intersectează cu celelalte două la fiecare 375 de metri. În cazuri de inundații, pe cel din mijloc se poate intra pentru a se închide porțiuni din celalate două.

Din fiecare țară s-a început construcția tunelurilor, iar ele s-au unit la jumătatea distanței sub apă. Lucările au fost de o precizie extraordinară: eroarea de aliniere a fost de doar 33 cm.

În cazul primului tunel care a fost unit sub apă, cel de serviciu, s-au tras la sorți numele a doi muncitori (unul englez, altul francez), iar ei au fost primii care s-au întâlnit în tunel și și-au dat mâna. După 8.500 de ani (Era Glaciară), aceasta a fost prima dată când drumul dintre Anglia și Franța s-a făcut pe uscat.

Tunelul are 50 km, dintre care 39 km sunt pe sub apă și străbaterea lui durează o jumătate de oră.

 

Le Havre

Situat în Normandia, Le Havre este al doilea port din Franța, ca mărime, după Marsilia. Tot într-o croazieră anul trecut am vizitat Marsilia.

Le Havre a fost distrus într-o mare proporție în Al Doilea Război Mondial, de către trupele germane, și restaurat 20 de ani mai târziu. De exemplu, când s-au retras în 1944, germanii au aruncat tot portul în aer.

Un simbol al acestui oraș este Biserica-zgârie-nori Saint-Joseph. Construită în 1956, pe urmele unei catedrale distruse de bombardamente, biserica are o înălțime de peste 100 de metri și seamănă cu celebra Empire State Building din Manhattan. Există 6.500 de ferestre colorate în pereți prin care lumina soarelui pătrunde în biserică. Biserica este dedicată tuturor celor care au murit în bombardamentele din 1944-1945. Biserica se comportă precum un far pentru traficul maritim noaptea.

Când am intrat în biserică am constatat imediat amprenta sa industrială, pare că nu este terminat interiorul din cauza coloanelor de ciment. Se vede că este o biserică relativ nouă, pentru că este total diferită de lăcașurile de cult construite acum câteva sute de ani, așa că este o experiență interesantă.

În Le Havre am dat peste o plajă pe care musai trebuie să ajungeți dacă drumurile vă poartă prin Normandia. Toate pietrele de pe plajă aveau aspect rotunjit de la cât au fost spălate de apele din Canalul Mânecii și conțineau cochilii de melci și scoici încastrate în ele.

la plajă în Le Havre, Normandia

 

La Coruna

După Le Havre am avut o zi de navigație fără nicio oprire. Din când în când sunt necesare și acestea, pentru că altfel nu te mai odihnești deloc și ai tendința să vizitezi non-stop. Altminteri, mai petreci o zi la restaurantele și piscinele de pe navă, stai la soare pe șezlong, te uiți la spectacole etc.

În următoarea zi, nava noastră a ajuns în Coruna, cel mai renumit oraș al Galiciei, Galicia fiind o regiune autonomă din nord – vestul Spaniei, care are propria limbă, limba galiciană. În Galicia tinerii de la oraș vorbesc cu precădere spaniola, iar populația de la sate mai înaintată în vârstă vorbește galiciana. Galiciana sună mai repede a portugheză decât a spaniolă. În prezent, aproximativ 82% din populația Galiciei știe galiciana.

Oraşul acesta are o stradă pietonală lungă de 10 km, o parte din traseu făcându-pe malul oceanului. Este cea mai lungă stradă pietonală din Europa.

Coruna se mai mândreşte şi cu o latură a sa ,,transparentă”. Poate ați auzit de Orașul de Sticlă, nume ce i-a fost dat în trecut de marinarii care soseau în port și vedeau clădirile cu fațada vitrată de pe bulevardul Avenida de La Marina. Casele cu balcoane au fost construite inițial de pescari în secolul XVIII, iar, când în apropiere s-a deschis prima fabrică de sticlă din Galicia, cineva a avut ideea să inchidă balcoanele caselor cu geamuri, împotriva vântului și ploilor.

Ne-am plimbat pe străzi cu capul în sus și ochii ațintiți spre balcoanele minunate care nu se mai terminau. Multe dintre ele au ochiuri mici din sticlă și mă gândeam cât timp le trebuie oare oamenilor să își spele acele balcoane. Clădirile mai noi au tâmplărie PVC cu geam termopan, dar și aceasta respectă întocmai forma, culoarea și mărimea celor din lemn și sticlă.

 

clădirile cu balcoane din sticlă din La Coruna

Porto, orașul vinului

Următoarea oprire a fost în portul portughez Leixoes, aflat la vreo 10 km de mai renumitul oraș Porto.

La Porto se poate ajunge cu taxiul, cu autobuzul, cu trenul sau alegând o excursie de pe vas. Noi am plătit un bilet de autobuz cu 2 euro pe sens.

Locul este demențial de frumos. Orașul acesta nu a dat degeaba nici numele Portugaliei, nici numele vinului de Porto, nici al muschetarului Portos.

Turiștii sunt precum furnicile în Porto, mulți și neînsemnați în comparație cu grandoarea orașului.

Am căutat podul Don Luis, o minunăție arhitecturală creată de un inginer care a colaborat la multe lucrări cu Gustave Eiffel. Parțial e pietonal, iar pe mijloc trec două linii de metrou. De la înălțime vezi cum frumosul oraș este scăldat de apele râului Douro, un râu cam de nivelul Dunării noastre, care se varsă în Oceanul Atlantic.

vedere de pe podul Don Luis

Orașul, la fel ca și Lisabona, este înțesat de clădiri placate cu faianță colorată. De altfel, toate magazinele de suverniruri se axează pe faianța portugheză.

Bineînțeles că am căutat în magazine și celebrul vin de Porto, despre care eu știam că este doar roșu, dar am descoperit la ,,mama lui” că este și alb.

orașul Porto

 

Lisabona

Dacă nu îți place Lisabona, atunci ai o problemă!

Am început cu concluzia, nu cu începutul, dar a fost primul lucru care mi-a venit în minte și care restrânge într-o singură propoziție esența plăcutei excursii în capitala Portugaliei din ziua următoare celei în care am văzut Porto.

Lisabona are de toate, de la celebrele tramvaie galbene (cu care am făcut tot posibilul să mă asortez), la terasele superbe cu vedere la ocean, la grandioasele biserici catolice care se văd de la mare depărtare sau la artiștii care cântă muzică fado zi și noapte pe străzile metropolei.

Lisabona este atât de întinsă pe malurile Atlanticului, încât nava noastră de croazieră a făcut vreo oră la plecare, încet, pe lângă ea, până să iasă în larg. Am urmărit-o lung în depărtare, cu clădirile-i albe și acoperișurile roșii și parcă părea cel mai frumos oraș pe care am avut vreodată privilegiul de a-l vedea într-o croazieră.

Lisabona

Ne-am promis că ne vom întoarce cândva la Lisabona să vedem ce-a mai rămas de văzut, adică muuuult, la cât de mare este. Portughezii nu vorbesc engleză, dar amabili sunt, așa că întrebările noastre pentru mici indicii turistice nu au rămas fără răspuns, chiar dacă răspunsurile erau date non-verbal, cu mâinile.

Ne-a plăcut felul lor de a fi. Ne-a mai plăcut la orașul acesta (la fel ca la Porto) faianța omniprezentă, în mii de culori și forme, pe fațadele caselor, pe ziduri, pe vitrine. Și am remarcat un alt lucru care este specific Lisabonei în special și Portugaliei în general: tendința universală prin tot orașul de a circula cu tuk-tuk-urile. Pline de turiști, colorate cum nici nu te-ar fi dus gândul, unele chiar împodobite cu ghirlande de flori, aceste mini mijloace de transport rivalizează cu atât de celebrele tramvaie ale Lisabonei.

A fost a 6-a zi a croazierei cea care ne-a purtat pașii (mai bine zis valurile) spre Lisabona cea încântătoare. O zi memorabilă. O croazieră memorabilă.

Lisabona

 

Cadiz

Cadiz, un oraș căruia nu îi dădeam așa de multe șanse turistice precum Lisabonei de exemplu, pe care o văzusem cu o zi înainte, dar care poate concura oricând cu ea.

Ne-am plimbat ore în șir, aproape fără întrerupere, descoperind pe fiecare stradă o bucățică inegalabilă din Spania.

Cu nume cu rezonanță maură, are și influențe din direcția asta, aduce pe alocuri cu Maroc, Tunisia, Algeria. Dar cel mai mult seamănă cu Malta, cu străduțele-i înțesate de balcoane, cu piatră cubică, înguste, fără acces auto și cu clădiri de culoarea mierii. Parcă ar fi înfrățit cu orașele malteze Valletta, Medina, Rabat.

Dar Cadizul Andaluziei are și personalitatea lui, formată de valurile Atlanticului, clima din sud-vestul Spaniei, limba dulce a localnicilor, apropierea de strâmtoarea Gibraltar etc.

piața de pește din Cadiz

Dimineața străzile sunt mai libere și poate fi vizitat mai ușor, însă după câteva ore Cadizul devine un furnicar.

La întoarcerea pe navă am regretat despărțirea de Cadiz, cu care mă împrietenisem de cum am făcut cunoștință. Unul după altul, porturile din această croazieră mi-au tăiat respirația. În fiecare dimineață, eram curioși de cum arată noul oraș în care ajungem și, când îl vedeam, ne dădeam seama ce privilegiați eram că ne aflam acolo.

Cadiz

Cartagena

Cartagena face parte din Murcia, o altă comunitate autonomă a Spaniei, precum Galicia.

Cartagena a fost un alt popas în odiseea noastră, care a început cu Canalul Mânecii, a continuat cu Oceanul Atlantic și apoi cu Marea Mediterană.

Cartagena nu seamănă nici cu Coruna, nici cu Cadiz, ambele fiind opriri în Spania pe traseul acestei croaziere. În primul rând, diferă relieful stâncos și arid care la prima vedere face Cartagena nefrecventabilă. Pare-se că nu au crezut tot astfel cei care de-a lungul timpului s-au chinuit să o cucerească. Orașul este o poartă de intrare, de pe apă, în Spania, așa că poziția sa strategică le-a făcut cu ochiul multora. Pe toate culmile ei stâncoase se înalță câte un turn de observație sau un fort de apărare. Îți vine să crezi că mama războiului a născut aici.

Primul contact cu orașul a fost cu zona pietonală centrală, pe unde evident ajunge toată lumea care coboară de pe vas. Este un fel de labirint cu mai multe străzi care se adună și se despart din când în când (bifurcații). Clădirile sunt impunătoare, au o arhitectură deosebită și sunt fără niciun cusur (ai zice că toată suflarea orașului s-a pus de acord să renoveze și să mențină starea lor impecabilă). Aceste multe străduțe sunt ticsite de magazine de toate felurile și cu toate prețurile.

Am ieșit din confortul centrului să explorăm orașul obișnuit și am dat peste un lift care ni s-a părut a fi industrial, la prima vedere, folosit pentru vreun șantier. În realitate, contra sumei de 2 euro, liftul ducea spre cea mai frumoasă panoramă a Cartagenei, de unde am admirat orașul pe îndelete, portul navelor de croazieră, un castel și un vechi amfiteatru roman, care este de fapt simbolul orașului.

După Cartagena a urmat o altă zi pe mare, apoi în a 10-a zi am ajuns în portul italian Civitavecchia, apropiat de Roma, orașul etern.

Amfiteatrul din Cartagena

 

Am trecut print trei strâmtori într-o singură vacanță

După Canalul Mânecii, considerat în sine a fi o strâmtoare, în această croazieră am trecut prin strâmtoarea Gibraltar, un moment mult așteptat al vacanței. În dreapta navei vedeam continentul african, cu Marocul în prim plan, în partea stângă se vedea Europa cu Spania pe post de vedetă.

Gibraltarul a fost prima strâmtoare din viața mea pe care am traversat-o noaptea.

Apoi, o a treia strâmtoare a croazierei este una despre care nu știam nimic, până în ziua în care aveam să o parcurgem. Căpitanul navei obișnuia să facă un anunț zilnic, în prima parte a zilei, în care ne spunea pe unde se situează nava, ce adâncime are apa, viteza cu care navigăm sau puncte importante pe care le atingem pe traseu. Așa am aflat că în seara aceea vom intra în strâmtoarea Bonifacio.

Este strâmtoarea dintre Corsica și Sardinia, numită după orașul corsic Bonifacio. Lățimea ei e de 11 km. Am văzut în depărtare în partea stângă insula în care s-a născut Napeleon, care aparține Franței, față-n față cu Sardinia Italiei de pe partea dreaptă.

În total, am văzut 5 strâmtori în croaziere: Canalul Mânecii (Anglia), Messina (Italia), Bosfor (Turcia), Gibraltar (între Maroc și Spania), Bonifacio (între Corsica și Sardinia).

 

(Cristina Cornilă)

 




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.