Nu voi scrie în acest articol despre credință sau despre ortodoxie, ci despre măiestria cu care unii oameni aduc bucuria și frumusețea credinței în ochii credincioșilor. Este vorba despre toți cei care își dau silința să readucă la viață bisericile blocate în timp; fie că este  vorba de locuitorii comunelor care contribuie fiecare după puteri la susținerea lucrărilor, fie că este vorba de parohul bisericii care se implică adesea în demararea și coordonarea activităților care în cele din urmă îi vor înfrumuseța și îmbogății parohia, fie că este vorba de echipa de restaurare a cărei membrii, cu multă pregătire și îndemânare, vor încerca să facă reversibilă trecerea timpului peste locașurile de cult. Toți acești oameni se înhamă la o muncă enormă, dar nu mai puțin satisfăcătoare. Iar un făgărășean asta și face: readuce multor biserici strălucirea de altă dată, măreția pe care ele încă o păstrează, chiar dacă uneori este ascunsă de trecerea veacurilor.

Este asistent de pictor și restaurator. Pictează biserici de mai bine de 10 ani și și-a lăsat amprenta și pe multe dintre lăcașurile de cult din zona noastră. Este vorba despre făgărășeanul de 35 de ani, Romeo Csato. Cu multă migală, pricepere, disciplină și pasiune, Romeo ajută la recuperarea unei părți a frumuseții pierdute a acestora, la aducerea la lumină a picturilor  din interiorul unei biserici peste care a trecut timpul sau care doar ce s-a construit. Chiar dacă la sfârșitul lucrării de restaurare, biserica nu își recapătă strălucirea de altă dată – fiind un fapt bine-cunoscut că prin restaurare expertului nu-i este permis să reconstruiască sau să „înfrumusețeze” pictura originală, ci doar să facă vizibilă pentru enoriași și cunoscători frumusețea deja plămădită acolo de pictorul originar – cu siguranță că ea capătă astfel o mai mare valoare culturală. Romeo a devenit pasionat de desen încă din școala generală. „Am ajuns să fac cunoștință cu desenul printr-o pură întâmplare. Nu am avut de mic o înclinație deosebită spre desen, nici vorbă. Părinții mă ajutau atunci când aveam desene de făcut pentru acasă. Eram în clasa a V-a și pe atunci erau la televizor desenele animate cu țestoasele ninja. Un coleg de clasă a început să le deseneze și îmi plăcea tare mult cum îi ieșeau lui desenele. Așa că m-am hotărât să încerc și eu, să văd dacă sunt la fel de bun ca el. La început nu prea  mi-au ieșit, dar am perseverat. Însă în clipa în care am realizat că desenul meu reprezintă ceva, se înțelege ceva din el, n-am mai putut lăsa creionul din mână“, își amintește Romeo. Pasiunea pentru desen a continuat și în liceu, atunci când Romeo a început să deseneze, uneori spre oroarea părinților sau a profeorilor, dar în conformitate cu înclinațiile naturale ale vârstei adolescentine, personaje mitologice, monștri, vampiri, desene de tip tatuaj. „Mulți mă și întrebau de ce am această pasiune, în a desena fețe urâte. Însă pentru mine a fost un mod foarte bun de a-mi explora și dezvolta imaginația“, completează Romeo.

A restaurat biserici din județul Brașov

La începutul anilor 2000, la îndemnul unui prieten, a ajuns pentru prima dată pe un șantier de restaurare de biserici. „Îmi plăcea pictura de icoane ca și tehnică de lucru. Văzusem la un prieten astfel de lucrări, realizate chiar de el, și mi-au plăcut tare mult. Cu ajutorul lui am și ajuns să fac restaurare de pictură murală. Se înâmpla în 2004. Una dintre primele biserici la care am lucrat a fost Catedrala Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului“. Restaurarea unei biserici presupune multă experienţă, talent şi atenţie din partea echipei de lucru, care se angajează astfel într-o muncă migăloasă și de lungă durată. Iar Romeo a aflat astfel cât de dificilă este păstrarea și prelungirea vieții unei opere de artă. „Multe dintre biserici sunt deteriorate, mai ales din cauza umezelii. Alte surse ar fi dăunătorii și chiar fumul de la lumânările aprinse de enoriași. Iar restaurarea presupune curățarea picturii în profunzime și eliminarea tuturor acestor factori daunători pentru pictură, apoi consolidarea picturii și în ultimă instanță astuparea lacunelor – procedeu care contribuie însă cel mai mult la a face pictura plăcută privirii și mesajul acesteia mai ușor de înțeles pentru privitor“.  Romeo a urmat cursurile Școlii Populare de Arte din Brașov în timp ce restaura biserica din Schei și recunoaște că studiile l-au ajutat mult în această meserie. „Am avut o perioadă de câțiva ani de repaos, am plecat din țară, însă în 2009 am revenit și m-am angajat la o firmă care restaura biserici din zona noastră. Am fost la Veneția de Sus, Șercăița, Cârțișoara, Râșnov, Feldioara – toate biserici vechi și frumoase din județul Brașov. Cu toate că programul de lucru de pe șantier depășește uneori 8 ore pe zi, de multe ori oricum uiți să mai cobori de pe schele. Sunt anumite etape, lucrări, care nu-ți permit să le lași baltă doar pentru că timpul de lucru s-a încheiat. De exemplu, dacă începi repararea unei lacune într-o zi, nu o poți lăsa nefinalizată până a doua zi. Restaurarea nu implică așadar doar lucruri de finețe, un pic de pictură, ci și unele cunoștințe de zidărie, tencuială, sau consolidare a frescei. Pentru pictura de restaurare ai nevoie de un simț cromatic foarte bun. Unii se nasc  cu acest dar. Pe parcurs însă trebuie să înveți tehnicile potrivite, modalitatea de a combina culorile, modul în care reacționează materialele, lucruri pe care artiștii, cu precădere, se concentrează mai mult față de un om obișnuit. Dacă ai abilități pentru această meserie, totul este mai simplu. Și, bineînțeles, trebuie să îți și placă ceea ce faci. Să ai uneori curajul de a experimenta lucruri noi. Pentru că restaurarea nu este întotdeauna o știință exactă, îți dă uneori oportunitatea de a îmbina culori, de a găsi noi soluții“.

Pictura de frescă – următorul pas

Când eşti la început de drum şi nu stăpâneşti suficient de bine tehnica pe care doreşti să o abordezi, este nevoie de multă răbdare, mult studiu şi foarte mare atenţie la îndrumările primite mai ales de la conducătorul de şantier, dar și de la colegi. Romeo a învățat, a studiat, a fost atent la detalii, dar a fost și autodidact. Iar apoi a simțit că sosise timpul de a face următorul pas: pictura pe frescă. „Am început să fiu fascinat de tehnica picturii al fresco. Acest tip de pictură este foarte diferit de cel convențional, în ulei, acrilice, tempera sau chiar acuarelă. Pe perete se pune un strat de tecuială, care e făcut  din var amestecat cu câlți. Peste această tencuială se pictează doar cât timp este umed, ceea ce înseamnă că timpul de lucru este foarte scurt și trebuie să știi foarte bine ce faci. Trebuie să te miști foarte repede, să fii precis, nu e loc de greșeli aici. Această metodă de a picta îți formează de altfel și abilitatea de a gândi repede. De exemplu, dacă lucrezi la un tablou, ai tendița să revii, să intervii și poate chiar să îl strici la un moment dat. Ai timp să te gândești mult la el, să te pierzi în detalii. Marea majoritate a bisericilor de la noi, în special cele care au o pictură veche, sunt realizate cu ajutorul acestei tehnici din care rezultă o pictură luminoasă și longevivă. Așa au și reușit să se conserve atât de bine. Dacă ar fi fost realizate în altă tehnică, pictura s-ar fi deteriorat în maximum 50 de ani. Iar tehnica asta se păstrează de mii de ani. Este fascinant! Și picturile descoperite la Pompei sunt realizate în această tehnică, romanii o stăpâneau foarte bine. De la greci nu ni s-au păstrat picturi dar se știe din documente că și ei o foloseau. Bineînțeles, cel mai renumit exemplu este cel al lui Michelangelo cu a lui Capela Sixtină – avem deci înaintași iluștrii !“.

Un drum frumos, dar fără „acasă“

Pictorii şi restauratorii de biserici, din momentul în care pornesc pe acest drum, nu mai aparţin familiei lor, nu-și mai trăiesc viaţa de familie asemenea celorlalţi, sau, în cel mai fericit caz, toată familia se mută pe şantier, însoţindu-l pe pictor la toate lucrările. Pictorul bisericesc se rupe de lume sau, mai bine zis, el îşi creează un univers al lui. „Este unul dintre marile dezavantaje ale acestei meserii, nu am o casă a mea. Călătoresc în toată țara, așa că nu prea am eu o viață personală. Eu am încercat să mă axez pe lucrări stabile. De exemplu, acum lucrez la o biserică de lângă București – în  Otopeni – Biserica „Adormirea Maicii Domnului“. Aici fac pictură pe frescă. Biserica este nou construită, a fost finalizată în 2012 și tot de atunci am început să o pictăm. Cred că doar la anul vom putea încheia lucrarea. Marele avantaj în această meserie este că aproape toate bisericile sunt acum încălzite, au centrală, ceea ce îți permite să lucrezi și iarna. Înainte bisericile se încălzeau doar când erau slujbe, altfel era foarte costisitor“. Multele ore de peste zi îl găsesc pe Romeo pe schele, la zeci de metri înălțime. Spune că nu îi este frică deloc, ba din contră, este făgărășean, așa că iubește înălțimile. „Spun asta pentru că sunt pasionat de munte, acolo mă simt în elementul meu. La fel este și atunci când sunt pe schele, sunt ca la mine acasă“. La actualul șantier este asistent pictor, alături de alți doi colegi. Șeful de echipă este pictorul principal și el este cel care stabilește gama cromatică pentru pictură și realizează desenul inițial. Scenele ce vor fi reprezentate sunt stabilite de Patriarhie – pe baza tradiției picturale bizantine se stabilește un program iconografic. Până la urmă Biserica este a Bisericii, iar restaurările și pictura trebuie să fie făcute în deplină concordanţă cu canoanele acesteia.

Restaurator și caricaturist

Cu toate că meseria de restaurator sau pictor de biserici nu se prea îmbină cu cea de caricaturist, Romeo nu a ținut cont de acest lucru. A început să-și satirizeze colegii din liceu prin desene. Verbal nu se prea putea exprima, așa cum s-a descris el, era un timid. „Eram atât de timid, încât nici pe colegele de clasă nu le prea salutam. Caricatura a venit spontan, cred că m-am născut cu acest talent. Întotdeauna mi-a plăcut să observ oamenii, însă nu am fost omul care să critice. Așa că cea care m-a ajutat să mă exprim a fost caricatura. Plus de asta mi-a plăcut mult să râd, am trăsătura asta a neamului românesc, de a face haz de necaz. După ce calcultorul a devenit o unealtă la îndemâna oricui, am învățat ceva programe de editare digitală și am continuat această artă și pe calculator. Am vrut să creez și o poveste în colajele fotografice pe care le realizam, nu doar să pun o față umană pe un corp de animal. Prima șansă care mi s-a dat, de a mă exprima public, a fost în 2011, la un ziar local. Apoi a urmat revista Kamikaze, aici am avut o colaborare de doar câteva luni, din care am învățat multe. Am participat și la o expoziție în București, pe tema masacrului de la revista Charlie Hebdo, în perioada atentatelor din Paris, din iarna acestui an. Au participat majoritatea caricaturiștilor mari de la noi din țară, așa că m-am simțit flatat să fiu printre atâtea nume mari“. În următorii 5 ani nu se mai vede sus pe schele și redând culoarea icoanelor vechi din biserici ci ca artist freelancer, realizând ceva pe cont propriu, bineînțeles tot în domeniul artistic. Se vede propriul lui șef, desenând și caricaturizând ceea ce vede, ceea ce îl face să tresară, ceea ce simte că poate și merită să devină artă. (Alina ROMAN)