Salba de biserici fortificate din Transilvania este mândria Ardealului şi atracţia turiştilor aflaţi în căutarea misteriosului Ev Mediu. Dar parcă niciunde misterul nu e mai prezent decât sub zidurile groase şi reci ale Bisericii fortificate de la Cincu.
Biserica Evanghelică ,,Sfânta Maria” a fost construită vreme de 41 de ani, fiind iniţial romanică. Lăcaşul de cult, terminat în 1241, s-a transformat în biserică evanghelică, după ce Johannes Honterus a adus scrierile lui Martin Luther în Transilvania. Dimensiunile fortificaţiei sunt extrem de generoase: 47,2 m lungime, 19 m înălţime şi 12,7 m înălţime.
În aceste zile superbe de toamnă am plecat să o explorăm, înarmaţi cu lanterne, haine groase, încălţăminte comodă şi multă curiozitate şi având-o alături pe Brighitte Boghian, administratorul şi ghidul acestui lăcaş de cult. De cum păşim înăuntru, ne izbeşte până la oase frigul dintre zidurile groase de piatră. E imposibil de introdus un sistem convenţional de încălzire, ne spune Brighitte, la ce volum de aer are biserica şi la cât de greu de încălzit sunt zidurile groase. La tot pasul găsim tuneluri, schelete, sicrie şi poveşti pe măsură.
Un tunel secret, aflat sub podinele învechite din apropierea altarului, servea pe vremuri drept cale de refugiu. În caz de asediu, cei aflaţi în biserică puteau coborî pe rând în tunel şi alegeau una dintre ramificaţiile care îi scotea afară, departe de năvălitori.
Tunelul merge până sub altar, iar de acolo la cimitirul evanghelic, aflat în drumul spre livada de meri a Cincului. O altă ramificaţie a sa duce afară, în curtea bisericii, iar de acolo spre locul unde a existat aşa numita Judecătorie Regală. În fine, o a treia ramificaţie merge până afară, în stradă, iar de acolo până unde se află baza militară.
În tunel se mai păstrează rămăşiţe de schelete, printre care se pot desluşi destul de clar un craniu şi oase din zone pelvisului. Explicaţia constă în faptul că, după ce şi-au finalizat rolul de tunel de refugiu, aceste catacombe au fost folosite pe post de cripte. Încă mai sunt morminte în măruntaiele pământului, ascunse sub nişte ziduri de cărămidă, în care şi-au dormit somnul de veci, timp de secole, cel mai probabil cei mai renumiţi dintre slujitorii bisericii.
Printre băncile din interior, pe la jumătatea bisericii, ascunsă de un covor, se mai poate vedea gura de intrare într-o fântână care a fost săpată tocmai în lăcaşul de cult. Fântâna, adâncă de 13 metri, avea apă pentru a asigura supravieţurea saşilor care se închideau aici în timpul invazilor. Apa putea fi trasă până în turn şi în pod printr-un mecanism montat în boltă, dacă biserica adăpostea populaţie numeroasă. Între timp, fântâna a secat şi s-a astupat în mare parte.
De curând, Brighitte a mai bifat o descoperire în această biserică. Una care, deşi se afla sub privirea tuturor, n-a fost scoasă la suprafaţă timp de secole, până în octombrie 2019. Un sicriu îngropat pe o parte laterală a altarului i s-a dezvăluit în momentul în care încerca să măture podina. Pentru că scândura de lemn mişca, Brighitte a ridicat-o, iar mirarea ei când a văzut ce este sub ea a fost pe măsură. Una dintre piatrele funerare de la capul lui, pe care se vede inscripţia anului 1676 stă mărturie pentru vechimea sicriului. Acesta este din lemn şi, datorită lipsei aerului, s-a păstrat într-o stare destul de bună până astăzi. Fostul ghid al Bisericii Evanghelice, Constantin Boghian, tatăl lui Brighitte, a coborât să analizeze conţinutul lui. Acesta ,,găzduieşte” mai multe oase care par a proveni de la persoane diferite, are peste 2 metri lungime, are un capac intact, dar fundul său este putrezit. În apropiere sunt mai multe pietre funerare.
sub aceste podine, aflate în lateralul altarului, a fost descoperit sicriul de lemn datând din sec. XVII
Trei orgi şi-au făcut veacul la etajul bisericii. Prima a ars cu tot cu biserica într-unul din cele patru incendii ale Cincului. A doua a fost donată de împărăteasa Maria Tereza, dar n-a rămas mult la Cincu şi de aici a fost dată, tot cu titlu de donaţie, satului Toarcla. A fost comandată o a treia, mai mare şi mai frumoasă, la o firmă din Germania, care avea un punct de lucru în Cehia, unde a şi fost executată. Din 1907 actuala orgă, despre care se spune că avea o acustică de invidiat, tronează în lăcaşul de cult.
Nu funcţionează dintr-un motiv banal: pe vremuri s-au instalat în biserică nişte familii de jderi, care i-au scăpat pe cei de acolo de ciori, dar au ros burduful de la orgă.
În capătul opus al bisericii, în raport cu orga, se înalţă falnic un altar celebru. Devenit astfel, pentru că cel puţin două legende concurează în a-i stabili originea. Una spune că a fost al sătenilor din localitatea sibiană Moşna şi le-a fost vândut cincanilor de un soldat, care apoi a fugit cu banii în condiţii misterioase. Alta spune că a fost comandat de cincacni de la Moşna, dar nu a fost nici executat şi nici plătit cu totul! Potrivit acesteai din urmă, altarul baroc ar fi fost achiziţionat de la meşterii din Moşna şi a fost comandat cu 130 de florini din aur, dar din neştiute pricini meşterii l-au executat doar parţial. Este montat neterminat, dar pentru asta nici nu a fost plătit potrivit tocmelii iniţiale. S-au achitat pentru el doar 30 de florini. Altarul datează din 1722 şi se numeşte ,,Toma”, pentru că îi înfăţişează pe Iisus şi pe Toma Necredinciosul”.
O altă atracţie a bisericii este închisoarea matrimonială sau camera anti-divorţ. Aproape 200 de ani a funcţionat aceasta la Cincu. Erau aduse cupluri din Scaunul Cincului (22 de localităţi) care nu se mai înţelegeau. Rămâneau aici o săptămână cu un singur pat, o singură farfurie, o singură furculiţă, în timp ce copiii le erau îngrijiţi de rude sau vecini. Se împăcau singuri până la urmă. Nu se cunosc divorţuri în toată această perioadă. Clopotarul, care venea să bată clopotele dimineaţa la 6.00 şi seara după apus, le aducea de mâncare.
Nu era la latitudinea soţilor, aflaţi în prag de divorţ, să aleagă dacă vor să nu să-şi ispăşească ,,pedeapsa” împăcării. Tatăl de vecinătate îi aducea forţat, fiind vorba de un bărbat ales pe 4 ani, care reglementa treburile religioase, familiale, chestiunile privind înmormântările şi nunţile. Erau 5 taţi de vecinătăţi în toată localitatea.
După o urcare serioasă pe care o facem pe mai multe rânduri de scări, ajungem parcă pe acoperişul Cincului. Din clopotniţa Bisericii fortificate ni se arată priveliştea fantastică a întregului sat, vopsit în culorile toamnei. Trei clopte imense ne întâmpină în acest regat al cerului. Clopotele sunt automatizate (foarte puţine lăcaşuri de cult din Ţara Făgăraşului şi-au instalat acest sistem electronic) şi bat din sfert în sfert de oră, de la 06.00 şi până la 21.45, tot timpul anului. Pe vremuri cincanii se orientau după bătăile clopotului ca să îşi înceapă munca zilnică în agricultură sau în gospodărie şi ca să şi-o încheie.
Pereţii încăperii au fost ornamentaţi cu plachetele dogarilor, tâmplarilor, rotarilor şi cizmarilor pentru ca, pe vremuri, patronii acestor bresle să-şi agaţe pălăriile în cuiele lor. Plachete sunt pline de simboluri masonice, la fel ca şi pereţii balcoanelor şi la fel ca statuia preotului Paul Woner.
Însemnele masonice identificate în această biserică sunt compasul, mistria, ochiul piramidal, pelicanul şi cercurile. Dar nu numai în biserică erau expuse, ci şi pe faţadele caselor de către cei cu fală, care aveau o stare materială bună, ca să le reflecte poziţia.
Brighitte ne mai vorbeşte încă mult despre misterioasa fortificaţie şi se dovedeşte că până la urmă nici câteva ore nu sunt suficiente ca să spună măcar ,,lucrurile importante”.
Dar cei, pe care curiozitatea îi mână mai departe decât am făcut-o noi, pot achita un bilet de intrare de 5 lei şi pot porni pe cont propriu într-o călătorie de 800 de ani prin istoria locului.
(Cristina Cornilă)