Cristina Cornilă: În perioada 10-12 mai 2024 a avut loc, la Rășinari, Colocviul Internațional ,,Emil Cioran”, ediția a XXX-a, jubiliară. V-ați numărat printre participanți. Pe lângă sesiunea de comunicări, însă, numele dvs. a mai rezonat și în alt mod cu activitatea Colocviului. Cum s-a întâmplat?

Cornel Teulea: Particip la Colocviul „ Emil Cioran” din 2000, deci de aproape un sfert de secol. N-am fost prezent la toate edițiile. Cea de anul acesta, ediție jubiliară, a stat sub semnul unor comunicări deosebite și a fost susținută de Primăria Rășinari, de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, al cărui membru sunt -, de Liga Culturală Sibiu. Manifestarea culturală cu participare internațională (participanți din Canada, SUA, Franța) a fost cofinanțată de Consiliul Județean Sibiu. Comunicarea mea s-a intitulat Câteva observații cu privire la relația lui Cioran cu teatrul. După comunicarea făcută a urmat spectacolul dat de Teatrul Național ,,Aureliu Manea” din Turda cu piesa mea Întâlniri pe muchie de cuțit.

Cristina Cornilă: O să vorbim de spectacol, dar înainte de asta spuneți-ne în ce constă relația filosofului din Rășinari cu teatrul?

Cornel Teulea: În primul rând Cioran – ca temperament – este un om predispus la „etosul spectacolului” dar, paradoxal, evită cât poate de mult să se expună privirilor celorlalți. În al doilea rând trebuie spus că Emil Cioran este un om de înaltă cultură, iar teatrul este una din formele majore ale acesteia. Deci Cioran nu putea să ignore genul dramatic. Sintetic spus: relația lui Cioran cu teatrul se concretizează în patru ipostaze; cea de cititor (în special Shakespeare), cea de spectator (detestă spectacolele ușoare, comerciale etc. în care dialogurile sunt insuportabile pentru că sunt ale străzii sau ale saloanelor pariziene plictisitoare), cea de cronicar dramatic (a făcut sporadic critică de teatru în Gândirea, apreciind spectacolele care nu evită esențialul, adică planul metafizic în care omul are o existență autentică, refuzând dizolvarea în anonimatul cotidian), și, în sfârșit,  relația de prietenie pe care a avut-o cu dramaturgi uriași care au schimbat fața teatrului secolului XX, și a următoarelor XX, probabil. Este vorba de Eugen Ionescu și Samuel Beckett.

Cristina Cornilă: Emil Cioran a devenit personaj de teatru în cinci dintre piesele dumneavoastră. Ce v-a împins spre el? Și cum l-ați realizat?

Cornel Teulea: Spre Cioran m-au împins trei lucruri esențiale. 1) Faptul că am citit în liceu câte ceva din Cioran, în secret – filosoful fiind interzis în socialism-comunismul românesc – și cu riscuri. Lecturile acelea m-au răvășit efectiv sufletește, fiind imposibil de uitat. 2) Schimbarea la față a României – nu în integritatea ei, și 3)  Anumite afinități – nu multe, dar esențiale – temperamentale și intelectuale cu Cioran. Cum l-am realizat? Bună și necesară întrebare. Foarte pe scurt: personajul meu Cioran este Cioran sută la sută fără a fi însă copy paste. Nu l-am pus în piesele mele așa cum l-am găsit în cărțile lui. De fiecare dată l-am pus în situații diferite, majoritatea fiind ficțiuni, am combinat texte diverse pentru a declanșa acțiuni dramatice și a le susține pe tot parcursul unei piese, am sintetizat dramaturgic din eseurile lui, l-am pus alături de personaje inventate de mine și așa mai departe.

Cristina Cornilă: În Întâlniri pe muchie de cuțit personajele principale sunt Cioran și Camus. L-ați pus în vreo piesă pe Cioran alături de vreun coleg de al său din strălucita generație ‘27?

Cornel Teulea: Nu. Doar că personajul meu Cioran face referiri, într-o piesă, la Jeni Acterian și la frații acesteia, Arșavir și Haig. Alte personaje pomenesc în treacăt sau acuzator de Mircea Eliade și de Nae Ionescu, mentorul generației ‘27. Atât.

Cristina Cornilă: Cioran și Camus filosofează pe tema sinuciderii. Cât spațiu ocupă această problematică în piesa dumneavoastră?

Cornel Teulea: Puțin. Câteva replici.

Cristina Cornilă: Cineva a consemnat o poveste de pe holurile Spitalului de Psihiatrie „Alexandru Obreja” din București. În fața ușii unui cabinet de psihiatrie două adolescente stau de vorbă, ambele fiind pansate la câte o încheietură a mâinilor. Una întreabă: „Tu când te-ai sinucis pentru prima oară?” Cealaltă răspunde: „Când l-am citit prima oară pe Cioran.” Cioran nu s-a sinucis dar, ce credeți, îi împinge pe alții s-o facă în locul lui?

Cornel Teulea: Nu, în niciun caz. Povestea asta este veche. Am să mă rezum la următoarele: Goethe, genialul Goethe, scrie în 1774 romanul epistolar Suferințele tânărului Werther. O poveste de iubire sfâșietoare. Un triunghi amoros. Unul dintre tineri trebuie să moară. Werther nu este capabil să-și ucidă rivalul și se sinucide. Romanul a provocat un val de sinucideri în rândul adolescenților, mai ales, din Franța și Germania secolului al XVIII-lea. Goethe a fost criticat, acuzat că a scris un roman care incită la sinucidere, având deci o influență nefastă în societate ș.a.m.d. Adică tot gratuități sau mai pe șleau spus: numai prostii! În fond, Werther este o operă care promovează umanul și umanismul din om dar sub o formă critică și protestatară la adresa răului și urâtului realității lumii germane, și nu numai, din vremea lui. Așa stau lucrurile și cu Cioran și Camus. Camus afirmă că singura problemă a omului cu adevărat filosofică este să știe să răspundă la întrebarea dacă viața merită sau nu să fie trăită! Dacă răspunsul este NU atunci sinuciderea este o soluție. Dar Camus nu o susține. Dimpotrivă, afirmă că cel care se sinucide recunoaște că este slab, că este depășit de viață. Aduce argumente potrivit cărora vița, în ciuda absurdității ei, merită să fie trăită, modelul fiind Sisif. Sisif își asumă absurdul, se revoltă împotriva lui și a zeilor și, astfel, „trebuie să ni-l închipuim fericit!”. Nici Cioran nu invită pe nimeni să-și pună capăt zilelor. A afirma că viața este o nenorocire, că a te naște este o tragedie, că iubirea este răul cel mai inacceptabil de pe pământ și așa mai departe nu echivalează cu vreun îndemn la sinucidere. El se referă la el însuși și nu dă nimănui sfaturi. De ce nu s-a sinucis? Din lașitate, spune el. Nu cred. Dreptate a avut tot Camus în această problemă. Autorul Ciumei, al Mitului lui Sisif, al unor memorabile Caiete etc. spune răspicat și convingător: cine a meditat o singură dată cu seriozitate la sinucidere n-o să-și pună niciodată capăt zilelor. Deci biata adolescentă de la „Obreja” n-a fost victima lui Cioran, ci a ei însăși; a lipsei de cultură, a lipsei de credință în Dumnezeu. Partea cu Dumnezeu nu aparține nici lui Cioran, nici lui Camus, ci mie.

Cristina Cornilă: Și Camus din Întâlniri pe muchie de cuțit?

Cornel Teulea: Celebrul scriitor și filosof francez m-a influențat mai mult decât Cioran. Cei doi s-au întâlnit o singură dată la Paris în 1950, întâlnire care s-a încheiat prost pentru Cioran. În urma acelei întâlniri umilitoare pentru Cioran, acesta a jurat – metaforic vorbind – că se va răzbuna. Și a făcut-o cu asupra de măsură. Despre asta este vorba, în esență, în piesa mea.

Cristina Cornilă: Piesa a fost pusă în scenă de Teatrul Național ,,Aureliu Manea” din Turda. Cum s-a întâmplat?

Cornel Teulea: Astăzi ca să fii jucat pe o scenă importantă din România este aproape o imposibilitate pentru un dramaturg care nu are relații, ci are doar cărțile (piesele) lui. Cazul meu. Am avut însă norocul să-l întâlnesc pe directorul TNAM din Turda, Cătălin Grigoraș, la Colocviul Cioran de anul trecut. Am vorbit despre Cioran și despre Teatru (nu despre teatru!) și asta a fost tot. I-am trimis două texte, regizoarea și scenografa (sunt surori) au ales să pună în scenă Întâlniri pe muchie de cuțit și au făcut un lucru bun, nu numai pentru mine, ci și pentru TNAM.

Cristina Cornilă: Pe 11 mai a avut loc avanpremiera la Rășinari, iar a doua zi, pe 12, a avut loc premiera la Fabrica de Teatru din Turda. Cum a fost? Acorii cum vi s-au părut?

Cornel Teulea: Formidabil. Incredibil pentru unii. Nu și pentru mine. Știu ce am scris, am știut la ce să mă aștept; mi-am pus în scenă două texte în regie proprie cu trupa de elevi-actori din „ Radu Negru” prin anii 1986-1987. Am văzut reacția spectatorilor tineri de atunci, adolescenți de la toate liceele făgărășene. S-au identificat cu cei de pe scenă și cu problematica pieselor: dictatură, lipsă de libertate, inumanitate, crimă. Un public minunat care a refuzat să treacă pe lângă esențialul condiției lor umane. Așa s-a întâmplat și acum cu publicul turdean. Sala de la Fabrica de Teatru Turda, cu 84 de locuri, a fost neîncăpătoare. În timpul spectacolului ( am stat în ultimul rând să pot vedea și auzi totul în sală) n-am auzit o respirație, un tușit, un scârțâit de scaun etc. La final, actorul care l-a interpretat pe Camus – Gheorghe Sfetcu – a venit la mine și m-a condus pe scenă. Am fost cu adevărat fericit. Am omagiat, pe bună dreptate, publicul. Aplauzele păreau că nu se mai sfârșesc. Au venit la mine spectatori ( spectatoare) cu lacrimi în ochi. Am stat de vorbă cu multă lume. ( La Rășinari, după spectacol, un tânăr filosof de la Institutul de Filosofie mi-a spus că a plâns „ puțin” în timpul spectacolului). Toate astea înseamnă catarsis. Toate astea înseamnă că publicul nu este ignorant, că este sătul, ca și Cioran, de spectacole goale, pismodice, comerciale, bune în primul rând pentru hahalere.  Actorul care l-a interpretat pe Cioran – Vali V. Popescu – a fost incredibil. De data aceasta trebuie să recunosc că nu mi-am imaginat că există cineva să-l joace pe Cioran atât de bine. De altfel, după spectacolul de la Rășinari, profesorul Marin Diaconu, coleg de facultate cu Gabriel Liiceanu, coleg și colaborator la Humanitas, editorul lui Cioran și Noica, printre alții, l-a felicitat pe actor și i-a promis o medalie Cioran.

Cristina Cornilă: Ce urmează pentru piesa dumneavoastră?

Cornel Teulea: Directorul TNAM mi-a spus că spectacolul va fi jucat pe scena Festivalului Internațional de Teatru Turda în perioada 28 iunie – 7iulie. Apoi urmează ca textul să fie tradus în limba franceză pentru un spectacol în limba franceză pe care TNAM îl va întreprinde în Franța. I-am sugerat să o contacteze pe fiica lui Camus – doamna Catherine Camus, om de cultură – care organizează la Lourmarin, proprietatea pe care tatăl său a cumpărat-o imediat după ce i s-a decernat Premiul Nobel în 1957, și de unde a plecat spre moarte în 4 ianuarie 1960. De asemenea Cătălin Grigoraș mi-a mai spus că o să vină cu spectacolul și la… Făgăraș. Se știe bine cu Diana Gribincea, directoarea Casei de Cultură  și o s-o contacteze. Cel puțin asta mi-a spus directorul.

Cristina Cornilă: Îl vom mai întâlni și a șasea oară pe Cioran ca personaj într-o nouă piesă scrisă de dumneavoastră?

Cornel Teulea: Nu. Cu siguranță nu.

Cristina Cornilă: Vă mulțumesc!

Cornel Teulea: Și eu îți mulțumesc. Salut Făgăraș i-a informat mereu prompt și obiectiv pe făgărășeni cu unele aspecte ale activității dramaturgului și scriitorului Cornel Teulea desfășurate la nivel național, așa că îl salut cu drag.