Nu fiecare furtună vină să-ţi distrugă viaţa, unele vin să-ţi cureţe calea, spunea părintele Galeriu. Pentru mine naşterea a fost o furtună a vieţii, una care mi-a re-aşezat drumul în viaţă, căci – deşi nu mergeam pe o cale greşită – nu era totuşi drumul cel mai bun.

De câteva zile sunt mama unui băieţel simpatic, rod al furtunii de care aminteam mai sus. Pot spune că încă nu am învăţat complet rolul de mamă şi m-aştept la alte furtuni mai mici pe parcurs, unele negative, altele din rândul celor care îmi aştern calea.

În ziua în care am devenit mamă am râs şi am plâns. De emoţie… şi una, şi cealaltă! S-a întâmplat la Maternitatea din Făgăraş în sala de naşteri de la etajul I.

Sunt un om de condiţie medie, dar mi-aş fi permis să nasc într-o clinică privată fără ezitare, căci de câte ori faci lucrul acesta în viaţă? Ştiu, e discutabil. Unii îl fac destul de des, alţii se mulţumesc cu un moment unic. Eu cred că fac parte din categoria celor cu o singură naştere.

Pe de altă parte, dacă e să fim serioşi, de 5.000 de lei (cât ar costa o astfel de clinică) îi poţi cumpăra copilului absolut tot ce-i trebuie pentru debutul său în viaţă: cărucior, pătuţ, hăinuţe şi câte şi mai câte… Aşa că, chiar dacă îţi permiţi extravaganţa, te-ntrebi dacă are rost s-o faci.

Am ales Maternitatea din Făgăraş, acolo unde şi eu am venit pe lume. M-am născut exact în aceeaşi clădire, tot la etajul I, doar că într-o lună de vară. După 36 de ani m-am întors pe acelaşi coridor, în capot de spital, de data asta să nasc eu o mogâldeaţă de copil aşteptat din tot sufletul.

,,Păzitoarea” sarcinii mele, pe tot parcursul ei, a fost dr. Adela Coltofean.

M-am internat cam pe neaşteptate într-o zi de miercuri şi am născut joia. Spitalul l-am părăsit cu un ,,pachet” în braţe şi lacrimi în ochi (de emoţie) în următoarea zi de marţi.

Şi să vreau, nu găsesc niciun amănunt de care să mă pot plânge că am fost internată aici. Maternitatea, deşi veche de când era lupul căţel, strălucea de curăţenie. Nu din oficiu, ci prin efortul tuturor celor care spălau pe acolo toată ziua. E drept că nu am avut televizor în cameră şi nici mobilă ca la hotel de 4 stele, dar am avut-o colegă pe Maricica, o fată aflată şi ea la prima naştere, cu care am împărţit fiecare bucurie şi fiecare teamă din cele 5 zile petrecute acolo.

salonul în care am stat

Cu firea ei extrem de optimistă, Maricica a înlocuit cu succes orice altă pretenţie aş fi putut avea de la un salon de spital. Asta, dacă aş fi avut vreo pretenţie, căci m-am dus acolo să nasc, nu m-am dus la spa.

Salonul nostru avea două paturi, iar baia era pe hol. Din salon până la baie făceai 3 metri, practic traversai holul. Era curăţenie în baie şi am făcut duşuri fără să stau pe gânduri.

Infirmierele spălau în fiecare zi cu dezinfectat absolut tot ce putea fi spălat într-un salon: de la chiuvetă şi pervaz, la podea şi mobilier.

În ziua naşterii am fost mutată pentru câteva ceasuri într-un salon de terapie intensivă. Un salon luminos, cu trei paturi, pe care vă mărturisesc că mi-l amintesc mai mult din pozele făcute decât din timpul petrecut acolo. Fiindcă mi s-a făcut rahianestezie, nu am avut voie să mişc capul câteva ore, aşa că, chiar de-aş fi avut parte de o cameră foarte luxoasă, tot nu mi-ar fi folosit la nimic!

acesta este salonul de la Terapie Intensivă

Responsabil cu anestezia a fost dr. Ady Nicula, medic specialist ATI, pentru care sunt sigură că nu am fost un pacient comod. Spun asta, pentru că în necunoştinţă de cauză, în noaptea de dinaintea anesteziei, am mâncat aproape o ciocolată întreagă, ceea ce putea face ca anestezia să fie un eşec. Nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar mărturisesc că inducerea ei a fost o procedură nedureroasă (contrar celor care m-au avertizat cu mult timp înainte), iar urmări după ea pur şi simplu nu au existat, de genul durerilor de cap, care pot ţine zile în şir sau chiar săptămâni, după cum mărturisesc cei care le-au simţit.

În timpul operaţiei, în sala de naşteri o armată întreagă de medici şi asistente au colaborat pentru a-l aduce pe lume pe copil. Mi-l amintesc pe anestezist la capul meu (să nu care cumva să-şi facă ciocolata efectul!), pe dr. Doina Cerghit făcând echipă cu medicul meu, pe doctorul neonatolog aşteptând să preia bebeluşul şi pe nu ştiu câte asistente gata oricând să dea o mână de ajutor.

Toată operaţia să fi durat vreo 25 de minute. După aproximativ 5 minute de la începerea ei bebeluşul luase deja primul contact cu lumina de afară. Am plâns împreună: el că nu cunoştea noua lume, eu că nu cunoşteam lumea cu el.

Apoi, în zilele ce au urmat, un întreg furnicar de asistente şi infirmiere s-au perindat pe la patul meu: una schimba lenjeria de pat, alta îmi făcea o injecţie, alta venea cu termometrul, alta curăţa rana, o infirmieră spăla pe jos, alta aducea mâncarea… Au fost momente în care, şi să fi vrut să scap de atâta copleşeală, tot n-aş fi putut.

Cu o zi înainte să plec din spital m-am trezit cu, zic eu, cea mai dureroasă încercare din debutul maternităţii: furia laptelui. O moaşă mai pricepută decât Maria Boamfă în tehnica drenajului nu cred că există pe la alte clinici private din ţară şi am avut noroc că am dat peste ea aici. Acasă n-aş fi ştiut cum să gestionez singură problema asta, aparent banală, dar mai dureroasă decât cezariana.

La plecare am fost ajutată la bagaj şi la îmbrăcatul bebeluşului. Unicul efort pe care l-am făcut a fost să ies cu el în braţe din Maternitate, act ce mi s-a părut un triumf. Dacă la origini, în Roma antică, trimful însemna intrarea solemnă într-un nou oraş cucerit, pentru mine trimful a fost coborârea treptelor de la Maternitate cu Ştefan în braţe. Şi aşa am început o nouă viaţă!

Acest material l-am scris în primul rând pentru viitoarele mame care stau în dubii unde să nască, iar în al doilea rând pentru ca făgărăşenii să nu mai dispreţuiască din oficiu acest compartiment al spitalului.

Maternitatea noastră este la fel de pregătită (atât dotări, cât şi resurse umane) ca orice altă maternitate dintr-un oraş mare, însă comunitatea locală şi-o desconsideră singură.

În încheiere nu-mi rămâne decât să le adresez mulţumiri tuturor celor cu care am intrat în contact în cele 5 zile petrecute la spital şi să îi asigur că, deşi au fost prea mulţi ca să-i menţionez pe toţi cu numele, în realitate nu am uitat de niciunul!

(Cristina Cornilă)